Alex
Administrator
- Înscris
- 8 Dec 2012
- Mesaje
- 3.226
- Scor reacție
- 95
4 Martie 1977
Eram in camera caminului facultatii, impreuna cu inca doi colegi ai mei. Luasem masa si tocmai ajunsesem in camera, iar eu incepusem sa desfac pachetele pe care le primisem de la parinti de acasa. Tocana, friptura de porc, prajituri, le asezam pe raftul dulapului din camera urmand sa le asez in frigider a doua zi. Ceilalti doi colegi ai mei erau in camera, D. copia niste cursuri, iar R. se pregatea sa faca o baie. Nu ma simteam bine, toata ziua fusesem intors pe dos. Aveam o stare de apasare pe care nu puteam sa mi-o explic. Ma gandeam ca se schimba vremea si ma simteam asa din cauza presiunii atmosferice.
Cateva minute mai tarziu R. a plecat la dusuri, iar eu eram nervos: toata ziua poftisem la friptura trimisa de parinti iar acum nu as mai fi mancat nimic. Am pus borcanele sus pe raft si imediat am auzit un vuiet, un zgomot puternic, jos, mai mult il simteam in piept decat il auzeam. Nu imi dadeam seama ce se intampla, ma uitam la podea fiindca simteam prin pardoseala trepidatii si am vazut cum unul dintre borcane s-a facut tandari la picioarele mele. Nu stiam ce este un cutremur, nu mi-am dat seama din primele momente dar cand cladirea a inceput sa se miste violent nu mai era nici un dubiu. D. se ridicase de la masa, se uita la mine si nu stia ce sa faca. Eu am deschis usa camerei si m-am asezat in tocul usii. D. a trecut prin dreptul dulapului exact in momentul in care acesta se aplecase amenintator, l-am vazut cum a facut ochii mari si s-a ferit de tot ce a cazut din dulap. Multi colegi iesisera afara din camere, unii stateau in tocul usii iar altii o luasera la fuga spre iesire. Numaram secundele, ma uitam ca sub picioarele mele cred ca era o imbinare a doua placi de pardoseala iar cand una se ridica cealalta se cobora. Parca eram in troleibuz in zona burdufului nestiind pe care picior sa ma sprijin mai puternic fiindca cutremurul ma lovea de usa si de pereti. Zgomotul era asurzitor, se spargeau geamuri, se rasturnau obiecte la etaj. Colegii de deasupra probabil o luasera la fuga, se auzeau alergand pe coridor deasupra. Lumina s-a stins iar eu strangeam cu degetele tocul usii atat de puternic incat ma dureau buricele degetelor. O umbra de pe coridor a venit spre mine, era R. care voia sa iesim afara. Mi-a fost frica sa ies, pe culoar cadeau bucati de tencuiala de pe tavan si la cativa metri in fata mea un corp de neoane s-a desprins de pe tavan si s-a facut tandari de pamant. Simteam pe par si pe ceafa cum pica de sus tencuiala si praf de caramida. Se auzea un fasait din ce in ce mai puternic, l-=am intrebat pe R. ce se aude iar el a zis ca s-a fisurat o teava de apa de la dusuri. Miscarea devenea din ce in ce mai puternica, peretii paraiau si am luat-o si eu la fuga afara impreuna cu R. M-am impiedicat de ceva de pe jos, era cat pe ce sa cad, dar imediat am ajuns la scari. Nu aveam loc pe scari de cei care coborau de la etaj. Pana m-am gandit daca sa raman inauntru sau sa o iau in jos pe scari cutremurul s-a terminat. Ne-am intors dupa D. care ramasese in camera. Pe drum, cred ca cea mai infricosatoare imagine din acel moment a fost cand am trecut pe langa o camera care avea usa deschisa si am vazut lumina lunii de afara intrand in camera printr-o crapatura care strabatea peretele cu fereastra. Pe jos era apa de la tevile sparte. Am ajuns in camera noastra, D. era in patru labe pe jos si isi cauta infrigurat tigarile si chibriturile iar R. pierduse un papuc si se taiase in talpa de la cioburile de pe jos. Am luat un cearsaf, haine, actele si banii si am iesit afara. Incercam sa vedem pe unde sunt lucrurile la lumina chibriturilor lui D. Pe culoar se auzeau voci, cineva zicea sa iesim in curte, nu am mai stat pe ganduri si am iesit afara. Si la parter in hol erau cioburi, se sparsesera geamurile de la aviziere.
Afara era lumina ca ziua. Pe cer se vedeau lumini probabil de la incendii iar luna era imensa. S-au facut echipe care mergeau cu administratorii de camin sa inspecteze cladirile sa nu fie vreun student ramas ranit inauntru. Unii au plecat la telefoanele publice sa sune acasa, am plecat si eu dar degeaba, nu era ton. Nici luminile de pe alei nu mai functionau. Se auzeau sirene de salvari, vuiete, era sinistru. Acolo in campus eram intr-un fel rupti de lume si nu stiam ce se intamplase in oras. In orele urmatoare au aparut si cativa profesori, rectorul, administratorul facultatii, secretarul UTC, mai multi studenti care erau plecati in oras si inca cativa angajati. De la ei am aflat despre tragedia din oras. Un hotel prabusit pe Calea Victoriei; blocul Scala, Casata, Dunarea, toate la pamant. Auzeam ce ne povesteau, ii vedeam ca tremurau si erau in stare de soc si cu toate astea nu puteam realiza cat de reala era situatia, parca era o poveste de groaza. Ne-am hotarat sa nu plecam nici unul dintre noi din perimetrul facultatii, unde credeam ca suntem mai in siguranta. Cativa studenti fusesera raniti, alti studenti aveau grija de ei facandu-le pansamente si bandaje cu ce gasisera in cabinetul medical. Spre norocul nostru nimeni nu a fost ranit grav. Grupuri-grupuri ne duceam in camine si aduceam de acolo, paturi, imbracaminte, mancare. Nu mai vazusem pana atunci niciodata atatia studenti la un loc. Intr-o baraca ramasa de la niste constructori din vara trecuta am gasit depozitata maculatura, cineva din conducerea facultatii ne-a lasat sa le luam si sa facem focul sa ne incalzim. Am stat asa in jurul focurilor pana cand a inceput sa se lumineze de ziua.
De indata ce a fost lumina am inceput sa inspectam caminele, sa vedem cat s-au distrus si daca putem sa ne mutam inapoi in camere. Eram ca paralizati, obositi, speriati ca nu puteam sa luam legatura cu parintii acasa, ne miscam mecanic. Caminul nostru avea geamuri sparte, tencuiala de pe tavan si pereti cazuta, peretii crapati (unii foarte rau cu crapaturi prin care bagai mana), inundatii de la conductele de apa sparte, dar rezistenta cladirilor nu parea sa fie afectata. Ne-am impachetat lucrurile, am strans cioburile de pe jos si am incercat sa ne facem camera din nou locuibila. In ziua aceea s-au reparat conductele de apa si instalatia electrica unde se defectase iar unii colegi reusisera sa ia legatura cu parintii ducandu-se sa telefoneze de la posta. Parintii cu care se reusise sa se ia legatura au sunat la parintii altor colegi astfel incat sa se stie despre noi ca suntem bine. De la facultate ne-au spus sa plecam acasa cateva zile pana se reparau cladirile, dar noaptea urmatoare a trebuit sa o petrecem tot la camin. Mijloacele de transport in comun nu circulau decat sporadic, nu stiam cum circula trenurile si am zis sa mai asteptam o zi. O parte din colegi plecasera deja, ramasesem putini si cred ca cea mai sinistra noapte a fost cea petrecuta in camin, noaptea urmatoare. Lumina nu era in toate camerele, se retezasera niste cabluri de prin pereti care nu apucasera sa fie inlocuite. Dintr-o data camerele frumoase erau acum fara ferestre, cu peretii crapati si tencuiala cazuta de parca cladirea era parasita de ani de zile. Ne era frica sa nu inceapa din nou cutremurul si paseam cu teama de parca l-am fi putut provoca.
A doua zi trecand prin oras aveam confirmarea la ce auzisem cu o zi in urma la radio. Era mai rau decat spusesera la radio. Un cosmar pe care nici acum nu pot sa-l pricep pe de-a-ntregul.
Anonim - mesaj primit pe email
Eram in camera caminului facultatii, impreuna cu inca doi colegi ai mei. Luasem masa si tocmai ajunsesem in camera, iar eu incepusem sa desfac pachetele pe care le primisem de la parinti de acasa. Tocana, friptura de porc, prajituri, le asezam pe raftul dulapului din camera urmand sa le asez in frigider a doua zi. Ceilalti doi colegi ai mei erau in camera, D. copia niste cursuri, iar R. se pregatea sa faca o baie. Nu ma simteam bine, toata ziua fusesem intors pe dos. Aveam o stare de apasare pe care nu puteam sa mi-o explic. Ma gandeam ca se schimba vremea si ma simteam asa din cauza presiunii atmosferice.
Cateva minute mai tarziu R. a plecat la dusuri, iar eu eram nervos: toata ziua poftisem la friptura trimisa de parinti iar acum nu as mai fi mancat nimic. Am pus borcanele sus pe raft si imediat am auzit un vuiet, un zgomot puternic, jos, mai mult il simteam in piept decat il auzeam. Nu imi dadeam seama ce se intampla, ma uitam la podea fiindca simteam prin pardoseala trepidatii si am vazut cum unul dintre borcane s-a facut tandari la picioarele mele. Nu stiam ce este un cutremur, nu mi-am dat seama din primele momente dar cand cladirea a inceput sa se miste violent nu mai era nici un dubiu. D. se ridicase de la masa, se uita la mine si nu stia ce sa faca. Eu am deschis usa camerei si m-am asezat in tocul usii. D. a trecut prin dreptul dulapului exact in momentul in care acesta se aplecase amenintator, l-am vazut cum a facut ochii mari si s-a ferit de tot ce a cazut din dulap. Multi colegi iesisera afara din camere, unii stateau in tocul usii iar altii o luasera la fuga spre iesire. Numaram secundele, ma uitam ca sub picioarele mele cred ca era o imbinare a doua placi de pardoseala iar cand una se ridica cealalta se cobora. Parca eram in troleibuz in zona burdufului nestiind pe care picior sa ma sprijin mai puternic fiindca cutremurul ma lovea de usa si de pereti. Zgomotul era asurzitor, se spargeau geamuri, se rasturnau obiecte la etaj. Colegii de deasupra probabil o luasera la fuga, se auzeau alergand pe coridor deasupra. Lumina s-a stins iar eu strangeam cu degetele tocul usii atat de puternic incat ma dureau buricele degetelor. O umbra de pe coridor a venit spre mine, era R. care voia sa iesim afara. Mi-a fost frica sa ies, pe culoar cadeau bucati de tencuiala de pe tavan si la cativa metri in fata mea un corp de neoane s-a desprins de pe tavan si s-a facut tandari de pamant. Simteam pe par si pe ceafa cum pica de sus tencuiala si praf de caramida. Se auzea un fasait din ce in ce mai puternic, l-=am intrebat pe R. ce se aude iar el a zis ca s-a fisurat o teava de apa de la dusuri. Miscarea devenea din ce in ce mai puternica, peretii paraiau si am luat-o si eu la fuga afara impreuna cu R. M-am impiedicat de ceva de pe jos, era cat pe ce sa cad, dar imediat am ajuns la scari. Nu aveam loc pe scari de cei care coborau de la etaj. Pana m-am gandit daca sa raman inauntru sau sa o iau in jos pe scari cutremurul s-a terminat. Ne-am intors dupa D. care ramasese in camera. Pe drum, cred ca cea mai infricosatoare imagine din acel moment a fost cand am trecut pe langa o camera care avea usa deschisa si am vazut lumina lunii de afara intrand in camera printr-o crapatura care strabatea peretele cu fereastra. Pe jos era apa de la tevile sparte. Am ajuns in camera noastra, D. era in patru labe pe jos si isi cauta infrigurat tigarile si chibriturile iar R. pierduse un papuc si se taiase in talpa de la cioburile de pe jos. Am luat un cearsaf, haine, actele si banii si am iesit afara. Incercam sa vedem pe unde sunt lucrurile la lumina chibriturilor lui D. Pe culoar se auzeau voci, cineva zicea sa iesim in curte, nu am mai stat pe ganduri si am iesit afara. Si la parter in hol erau cioburi, se sparsesera geamurile de la aviziere.
Afara era lumina ca ziua. Pe cer se vedeau lumini probabil de la incendii iar luna era imensa. S-au facut echipe care mergeau cu administratorii de camin sa inspecteze cladirile sa nu fie vreun student ramas ranit inauntru. Unii au plecat la telefoanele publice sa sune acasa, am plecat si eu dar degeaba, nu era ton. Nici luminile de pe alei nu mai functionau. Se auzeau sirene de salvari, vuiete, era sinistru. Acolo in campus eram intr-un fel rupti de lume si nu stiam ce se intamplase in oras. In orele urmatoare au aparut si cativa profesori, rectorul, administratorul facultatii, secretarul UTC, mai multi studenti care erau plecati in oras si inca cativa angajati. De la ei am aflat despre tragedia din oras. Un hotel prabusit pe Calea Victoriei; blocul Scala, Casata, Dunarea, toate la pamant. Auzeam ce ne povesteau, ii vedeam ca tremurau si erau in stare de soc si cu toate astea nu puteam realiza cat de reala era situatia, parca era o poveste de groaza. Ne-am hotarat sa nu plecam nici unul dintre noi din perimetrul facultatii, unde credeam ca suntem mai in siguranta. Cativa studenti fusesera raniti, alti studenti aveau grija de ei facandu-le pansamente si bandaje cu ce gasisera in cabinetul medical. Spre norocul nostru nimeni nu a fost ranit grav. Grupuri-grupuri ne duceam in camine si aduceam de acolo, paturi, imbracaminte, mancare. Nu mai vazusem pana atunci niciodata atatia studenti la un loc. Intr-o baraca ramasa de la niste constructori din vara trecuta am gasit depozitata maculatura, cineva din conducerea facultatii ne-a lasat sa le luam si sa facem focul sa ne incalzim. Am stat asa in jurul focurilor pana cand a inceput sa se lumineze de ziua.
De indata ce a fost lumina am inceput sa inspectam caminele, sa vedem cat s-au distrus si daca putem sa ne mutam inapoi in camere. Eram ca paralizati, obositi, speriati ca nu puteam sa luam legatura cu parintii acasa, ne miscam mecanic. Caminul nostru avea geamuri sparte, tencuiala de pe tavan si pereti cazuta, peretii crapati (unii foarte rau cu crapaturi prin care bagai mana), inundatii de la conductele de apa sparte, dar rezistenta cladirilor nu parea sa fie afectata. Ne-am impachetat lucrurile, am strans cioburile de pe jos si am incercat sa ne facem camera din nou locuibila. In ziua aceea s-au reparat conductele de apa si instalatia electrica unde se defectase iar unii colegi reusisera sa ia legatura cu parintii ducandu-se sa telefoneze de la posta. Parintii cu care se reusise sa se ia legatura au sunat la parintii altor colegi astfel incat sa se stie despre noi ca suntem bine. De la facultate ne-au spus sa plecam acasa cateva zile pana se reparau cladirile, dar noaptea urmatoare a trebuit sa o petrecem tot la camin. Mijloacele de transport in comun nu circulau decat sporadic, nu stiam cum circula trenurile si am zis sa mai asteptam o zi. O parte din colegi plecasera deja, ramasesem putini si cred ca cea mai sinistra noapte a fost cea petrecuta in camin, noaptea urmatoare. Lumina nu era in toate camerele, se retezasera niste cabluri de prin pereti care nu apucasera sa fie inlocuite. Dintr-o data camerele frumoase erau acum fara ferestre, cu peretii crapati si tencuiala cazuta de parca cladirea era parasita de ani de zile. Ne era frica sa nu inceapa din nou cutremurul si paseam cu teama de parca l-am fi putut provoca.
A doua zi trecand prin oras aveam confirmarea la ce auzisem cu o zi in urma la radio. Era mai rau decat spusesera la radio. Un cosmar pe care nici acum nu pot sa-l pricep pe de-a-ntregul.
Anonim - mesaj primit pe email