Alex
Administrator
- Înscris
- 8 Dec 2012
- Mesaje
- 3.226
- Scor reacție
- 95
Cand eram la scoala si apoi la liceu mama ma lua cateodata sa aprindem o lumanare la un unchi din partea tatalui,in cimitirul Bellu,apoi mama mergea cu mine pe alta alee si aprindea o lumanare si punea un buchet de flori in fata unui cavou.Statea acolo minute bune si plangea.Acolo era inmormantata o colega de clasa de-a dansii,o f.buna prietena pe care Dumnezeu a chemat-o la el in noaptea de 4 martie 1977.A chemat-o impreuna cu prietenul ei.Se aflau intr-un lift daramat o data cu blocul ras de pe fata pamantului,undeva in zona Hristo Botev.Nu au murit atunci ci dupa cateva zile unul in bratele celuilalt.Nimeni nu i-a auzit de acolo din liftul aflat sub daramaturi.Parintii baiatului au vrut sa fie si dincolo de moarte impreuna si le-au construit “casuta “lor acolo pe o alee din cimitirul Bellu.In fiecare an mama impreuna cu tatal meu merg in ziua de 4 martie la cimitir si aprind o lamanare acolo.Dupa atatia ani mama se intoarce acasa cu ochii rosii.Astazi s-a intamplat la fel.Eu ca un baiat iubitor sar mereu de gatul ei si o sarut pe obraji si incerc sa o fac sa se detaseze si sa-i vad ochii asa cum sunt ei sclipitori,mari si frumosi.Intotdeauna reusesc.Ma pupa si ea si incepe sa zambeasca.Ne intoarcem din nou in” realitate”.
Aveam 10 ani si un pic la 4 Martie 1977. Imi aduc aminte perfect de acel cutremur devastator.
Locuiam la etajul 1 al unei vile in Bucuresti, pe la Pieptanari (Eroii Revolutiei acum). Era putin dupa ora 9 seara, si eram in dormitor cu tatal meu, ne pregateam de culcare. A fost cumplit. M-am speriat cel mai mult ptr ca nu stiam efectiv ce se intimpla. Tata initial a crezut ca explodeaza soba (aveam o soba cu petrol in care tata improvizase un cazan si o mini-instalatie de calorifer ptr 3 camere). Am fugit si tata a vazut pe geam cum se \\"zbenguiau\\" blocurile vecine. A strigat \\"Stai! Cutremur!\\" si m-a tras sub tocul usii. (El era copil la cutremurul din 1940 si isi mai amintea vag ce si cum). Mama a iesit din baie tzipand.
S-a prabusit biblioteca in mijlocul sufrageriei si s-a facut praf, au mai cazut diverse alte obiecte si piese de mobilier prin jur, dar am scapat cu bine toti.
Agentul ADAS a constatat ulterior pagube de peste 6 mii lei la casa noastra (erau bani pe vremea aceea, salariul minim era cam 1200 lei pe luna iar materialele de constructie si manopera erau mult mai ieftine ca acum). A cazut o parte din \\"calcanul\\" casei - zidaria de sus, de sub acoperis si din pod, cosul de fum s-a daramat, s-a crapat si inclinat fundatia casei, etc.
Imi amintesc ca imediat dupa ce s-a terminat \\"zguduiala\\" am iesit in strada si s-au auzit peste tot vuind sirene iar cerul era portocaliu-roscat de la scaparile de gaze (cred). M-a speriat chestia asta mai mult decit cutremurul propriu-zis. A doua zi am fost la scoala, care era inchisa din cauza daunelor la cladire. Apoi am vazut la televizor si m-a dus tata sa vad si pe viu prin centru si peste tot pe unde erau distrugeri semnificative. La Casata, la Continental, la blocul ala din Colentina (parca) unde taiasera un pilon de sustinere ca sa bage o Dacie in vitrina la parter unde era un magazin IDMS, etc. Victime nu am vazut deoarece erau deja zonele incercuite de Militie si armata. Imi aduc aminte ca au fost gasiti supravieturitori sub daramaturi si dupa 40 de zile. E oricum o amintire neplacuta.
Tzin minte ca dupa aceea aparuse o gluma intre copii si chiar adulti... Nu mai spuneai despre cineva ca e nebun, ziceai doar \\"saracul, a ramas de la cutremur\\". O alta gluma zicea ca au sarit chinezii coarda, si, spre nenorocul nostru au sarit toti deodata.
Orasul Zimnicea a fost efectiv ras de pe fata pamintului si multe alte orase din tzara au suferit pagube insemnate.
Am mai traiat pe urma alte cutremure, cel din 1985 (cu epicentrul in Bulgaria), cel din 1990, etc. Chiar si un cutremur in California. Conduceam un camion TIR pe autostrada I-40 West, la vreo 300 Km nord est de Los Angeles, prin deshert, cu 120 KM/h si a inceput sa mearga camionul in zig-zag pe sosea. Acel cutremur a avut epicentru undeva in munti si a afectat 4 state vecine. Nu e o senzatie placuta, crede-ma.
Totusi nici un alt cutremur nu a fost asa de devastator ca cel din 4 Martie 1977. Combinatia undelor seismice verticale si orizontale si durata de aproape un minut l-au facut sa fie unul dintre cele mai distrugatoare cutremure din lume.
Sa ne fereasca Dumnezeu de altul la fel, mai ales acum cind totul in Romania e ramas in paragina si la voia intimplarii....
În prima parte a anului 1977 eram în armată, undeva în apropiere de Bucureşti. Am făcut 6 luni de armată, ca toţi absolvenţii de studii superioare. Îmi pare rău că acum tinerii nu mai fac armata. Era o bună şcoală de educaţie patriotică. Acolo chiar şi cei cocoloşiţi în familie învăţau să se descurce singuri: să-şi coase un nasture, să-şi spele lenjeria, să calce, să facă şi să menţină curăţenia şi multe altele. Astea, pe lîngă activităţile specifice pregătirii militare.
În 4 martie 1977 cred că era într-o vineri. Ştiu că stăteam la TV, într-o sală de curs în care era instalat televizorul, şi priveam un film. Deoarece se pare că nu prea mi-a plăcut filmul, m-am dus să fac baie. Baia era la etaj, acolo aveam şi dormitoarele. Era, după cum se ştie, după ora 21:15. M-am băgat sub duş şi eram cam pe la jumătatea îmbăierii cînd s-a declanşat cutremurul. Am auzit un zgomot surd, puternic, straniu şi înfricoşător, apoi duşul a început să se clatine deasupra mea. Lumina s-a stins. Grătarul de lemn pe care stăteam cu picioarele a alunecat şi el pe podeaua din ciment. Cînd grătarul a fugit de sub mine, eu am căzut în fund. Primul meu gînd a fost acela că unitatea militară a fost atacată sau cineva a declanşat o explozie. Gîndul acesta a durat doar o secundă. Imediat mi-am dat seama că este, de fapt, cutremur. Eram instruit încă din liceu despre cum trebuie procedat în caz de cutremur. De altfel, în liceu am învăţat multe, pe atunci avînd o pregătire specifică numită ALA (apărarea locală antiaeriană) în care am învăţat foarte multe lucruri (funcţionarea bombelor atomice şi cu hidrogen, felul cum să ne apărăm în cazul atacului atomic, al celui clasic şi multe altele). Aşadar, m-am sculat repede de jos şi m-am dus la tocul uşii de la baie. Curentul se întrerupsese, era întuneric beznă dar eu am nimerit drumul spre uşă chiar dacă pînă acolo am mers împleticindu-mă din cauză că totul se clătina. M-am prins cu mîinile de toc şi am aşteptat. Ştiu că mă ţineam zdravăn de toc ca să nu cad. Mi se părea că nu se mai termină şi mă rugam să nu se dărîme clădirea cu mine. Nu luasem deloc în calcul varianta de a fugi afară, mai ales că eram complet gol. În fine, cutremurul s-a oprit şi aproape imediat a revenit lumina. Unitatea militară avea un generator de curent electric, special pentru cazuri deosebite ca acesta. Generatorul şi-a dovedit pe deplin necesitatea, el a intrat automat în funcţiune în cîteva minute. Atunci m-am dus la locul unde îmi pusesem lenjeria de corp, m-am îmbrăcat repede fără să mai şterg apa de pe mine. Am fugit spre dormitor. Acolo erau o mulţime de colegi. M-am îmbrăcat în uniforma militară şi ne-am dus la rastel să ne luăm armele. Rastelul era pe acelaşi nivel cu dormitoarele, la etajul 1. După ce ne-am echipat ca de luptă am coborît jos în curte, pe locul unde de obicei ne aliniam pentru raport.
În curte era şi ofiţerul se serviciu pe unitate, era, de asemenea, soldatul care păzea steagul unităţii. Steagul unităţii era păstrat într-un dulap special, cu geam, ca un fel de vitrină. Lîngă steag, permanent era cîte un soldat care-l păzea, fiecare soldat făcea 4 ore de gardă lîngă steag. Soldatul care era atunci de gardă a spart geamul vitrinei şi a scos steagul în curte. El a fost lăudat de comandanţi pentru că nu a părăsit postul fără steag.
În curte am stat cîteva ore, între timp sosind în unitate toţi ofiţerii care erau acasă, în Bucureşti. Am ascultat la radio ştirile despre situaţia din Bucureşti şi din ţară. Credeam că vom fi chemaţi să participăm la ajutorarea celor prinşi sub dărîmături. Dar nu am fost solicitaţi. Unii colegi de-ai mei, care s-au nimerit să fie în Bucureşti, învoiţi, au participat din proprie inţiativă la ajutorarea celor de sub dărîmături. Şi eu au fost, ulterior, lăudaţi.
Cîndva după miezul nopţii, poate în jur de ora 2, văzînd că nu mai sînt replici, ne-am dus în dormitoare, rîmînînd însă îmbrăcaţi şi cu armele lîngă noi. Ceauşescu era în acea perioadă într-o vizită prin Africa. Am aflat de la radio că se întoarce imediat în ţară.
A doua zi a venit pe la mine mama, îngrijorată de soarta mea. Pe atunci nu erau telefoane mobile ca să o sun să-i spun că totul este în ordine. Norocul meu a fost că a rezistat clădirea în care eram. Nicio clădire din unitatea noastră n-a păţit nimic. Au fost doar cîteva ziduri crăpate şi ceva geamuri sparte. Am primit bilet de voie şi m-am dus cu mama în Bucureşti. Atunci ne-am plimbat pe jos prin toată zona centrală şi am văzut dezastrul. Ceauşescu umbla cu suita prin diverse zone, în deplină linişte. Nimeni nu-l aplauda, maşinile însoţitoare nu mai sunau, girofarurile mergeau în linişte. Oamenii erau trişti, era o atmosferă apăsătoare dar se simţea solidaritatea umană.
Imi amintesc ca la cutremurul din 4 martie 1977, care a fost f. puternic si care a durat f. mult (eu aveam 9 ani si ceva si fratele 7 ani jumate), tatal meu a vrut la un momentdat sa ne ia in brate si sa se arunce cu noi pe geam in gradina din fata blocului(stam la etajul 2). Vroia sa se arunce pe spate astfel incat sa ne salveze pe noi, desi era constient ca si-ar fi rupt coloana vertebrala sau gatul, dar viata noastra era mai presus de orice pentru el.
Eram copila pe atunci. Locuiam pe Magheru. Aveam un caine lup, tare simpatic... Il chema Tomy. Cu circa 1 minut inainte de cutremur, Tomy a inceput sa urle a moarte. Eram mica. Parintii m-au luat in brate si am iesit afara cu lupul. Sa ne plimbam, pentru ca Tomy era intr-o stare de agitatie extrema. Tragea de mine cu disperare si nu intelegeam de ce. Incepusem sa plang. Am ajuns afara in cea mai mare viteza. Sedeam in apropierea blocului Scala. Cutremurul a inceput repede. Tatal meu ne-a dus catre mijlocul intersectiei. Adica, urmam lupul. In fapt ne balanganeam in toate directiile. Se oprise ciculatia. Lupul urla si tragea de noi. Speriati, l-am urmat. A trecut un timp. Acum, nu-mi dau seama cat. Apoi ne-am uitat in urma speriati. Blocul de la Scala se prabusea. Adica era numai zgomot si praf. Mult praf. Dar lupul era linistit. Parintii isi spuneau unul altuia sa ne uitam la lup. Sa ne luam dupa el. Nu indrazneam sa mergem acasa. Si am stat intr-un parc pana dimineata, leganata in bratele parintilor....
A fost urgie. S-a auzit un huruit inspaimintator, lumea s-a panicat foarte tare. In zona noastra s-au prabusit toate cosurile de fum de la case. Am avut prezenta de spirit sa spun unor tineri care alergau panicati sa stea departe de cladiri, moment dupa care chiar s-a prabusit un cos imens in apropierea lor. Nu s-a luat lumina, dar nu puteai sa vezi la un metru din cauza prafului. Era o adevarata ceata de praf.
Am trecut împreună prin momentele dificile pe care le-au trăit toţi românii. Îmi amintesc de cutremurul din ’77, când încă mai lucram la Miliţie. Când a început să se zguduie pământul, mă aflam acasă, cu soţia şi cu fiica cea mare, discutam un film bulgăresc. Pisicul începuse să se agite cu o oră înainte de cutremur, făcea tumbe şi nu se mai potolea. Elena, pe atunci taximetristă, nu era acasă, nici Zoia, care se afla la un spectacol la o casă de cultură, cu ocazia Zilei Femeii. Eram foarte frământat, nu ştiam ce e cu ele, dar a trebuit să plec. Mi-am lăsat soţia şi fiica în faţa blocului şi m-am dus să văd ce se întâmplă la unitate, unde aveam răspunderi multe. M-am întors a doua zi acasă, unde, din fericire, totul era bine. A fost un moment de panică pe care nu mi-aş dori să-l retrăiesc. Ion Alecu, activist UTM
Era noapte si m-am trezit intr-un zgomot fantastic. Nu vedeam nimic, dar am reusit sa ajung sub tocul usii. Aerul era imbicsit cu praf, abia reuseam sa respiram. Ne era groaza tuturor ca o sa cada casa pe noi si a durat ceva pina ne-am dezmeticit, dupa ce miscarea aceea teribila a incetat. Cind s-a terminat totul si am reusit sa facem lumina, am vazut ca nu mai aveam tavan, la etajul I. Am fost mutati in alta locuinta, la o ruda, timp de cinci luni, dar cind ni s-a permis sa revenim, am constatat ca autoritatile nu facusera nimic pentru repararea casei. Camerele in care locuiam fusesera cumparate, in 1975, de parintii mei, asa ca am fost lasati sa ne descurcam pe cont propriu. Ce-i drept, am primit o suma de bani de la ADAS, fiindca imobilul era asigurat
Daca aveti informatii, amintiri, fotografii care nu se afla pe acest site, va invitam sa le publicati aici.
