Teoria derivei continentale a fost elaborata de meteorologul german Alfred Wegener în 1912, folosind pe lânga simpla "potrivire" a formei continentelor şi alte argumente ştiinţifice, cum ar fi studiul diferitelor tipuri de roci, a structurilor geologice şi a distribuţiei fosilelor sau existenţa dorsalelor oceanice. El lansează şi ipoteza existenţei unui singur continent primordial gigant pe care l-a denumit la început Urkontinent şi mai apoi Pangaea.
Totuşi aceasta teorie nu a fost unanim acceptată pâna la sfârşitul anilor '50 şi începutul anilor '60, când au fost efectuate primele studii de paleomagnetism, care au putut demonstra teoria expansiunii fundului oceanic, enunţată de Harry Hess în 1962 şi când a fost elaborată teoriei plăcilor tectonice (numită şi tectonică globală), reuşindu-se astfel explicarea unitară a principalelor caracteristici geofizice ale Pământului, cum ar fi magmatismul, seismicitatea, vulcanismul, metamorfismul sau formarea oceanelor şi a continentelor, a munţilor, a dorsalelor, a rifturilor, a foselor oceanice, etc.
Teoria modernă a tectonicii globale are la bază vechea teorie a derivei continentelor. Ea stabileşte faptul ca litosfera Pământului este formată din şapte plăci tectonice principale sau macroplăci (Nord-Americană, Sud-Americană, Eurasiatică, Africană, Indo-Australiană, Antarctică şi placa Pacificului) şi un număr destul de mare de mezoplăci şi microplăci. Zonele în care aceste plăci se întâlnesc pot fi clasificate în zone de convergenţă, zone de divergenţă şi zone de transformare. Viteza relativă a acestor plăci tectonice variază de la 0 la 100 de mm pe an.
Dacă la început teoria nu a fost acceptată deoarece nu se puteau identifica forţele care generează procesele de derivă continentală, astăzi ştim că acestea sunt datorate curenţilor de convecţie din mantaua Pămamântului şi forţelor de natură gravitaţională ("slab pull" şi "ridge push") care se exercită asupra plăcilor tectonice.
Totuşi aceasta teorie nu a fost unanim acceptată pâna la sfârşitul anilor '50 şi începutul anilor '60, când au fost efectuate primele studii de paleomagnetism, care au putut demonstra teoria expansiunii fundului oceanic, enunţată de Harry Hess în 1962 şi când a fost elaborată teoriei plăcilor tectonice (numită şi tectonică globală), reuşindu-se astfel explicarea unitară a principalelor caracteristici geofizice ale Pământului, cum ar fi magmatismul, seismicitatea, vulcanismul, metamorfismul sau formarea oceanelor şi a continentelor, a munţilor, a dorsalelor, a rifturilor, a foselor oceanice, etc.
Teoria modernă a tectonicii globale are la bază vechea teorie a derivei continentelor. Ea stabileşte faptul ca litosfera Pământului este formată din şapte plăci tectonice principale sau macroplăci (Nord-Americană, Sud-Americană, Eurasiatică, Africană, Indo-Australiană, Antarctică şi placa Pacificului) şi un număr destul de mare de mezoplăci şi microplăci. Zonele în care aceste plăci se întâlnesc pot fi clasificate în zone de convergenţă, zone de divergenţă şi zone de transformare. Viteza relativă a acestor plăci tectonice variază de la 0 la 100 de mm pe an.
Dacă la început teoria nu a fost acceptată deoarece nu se puteau identifica forţele care generează procesele de derivă continentală, astăzi ştim că acestea sunt datorate curenţilor de convecţie din mantaua Pămamântului şi forţelor de natură gravitaţională ("slab pull" şi "ridge push") care se exercită asupra plăcilor tectonice.