-
Bine ati venit! Acesta este noul server al forumului Cutremur.net!
- Stare
Old DG
New member
- Înscris
- 9 Dec 2012
- Mesaje
- 3.437
- Scor reacție
- 0
Legenda Ajunului Cr?ciunului
De mult, in ajunul Craciunului, Dumnezeu a coborat pe pamant impreuna cu Sf. Petru, pentru a vedea cum se pregatesc oamenii sa intampine Sarbatoarea Nasterii Domnului.
Prima data au mers la casa unui om bogat. De cum au intrat in curte incepuse sa se simta miros de cozonac, friptura, sarmale si alte bunatati care sunt pregatite de Craciun. Au batut la usa si, cand a iesit bogatul i-au spus:
- Omule bun, suntem doi calatori obositi si inghetati. Te rugam, lasa-ne sa innoptam la tine si, daca s-ar putea, sa ne dai si noua o coaja de paine ti-am fi foarte recunoscatori, ca n-am mancat nimic toata ziua.
Auzind bogatul ce au avut de spus calatorii, le-a raspuns:
- Imi pare rau dar astept niste invitati in seara aceasta. Nu am nici unde sa va culc, nici ce sa va dau de mancare. Mergeti la casa de alaturi, acolo o sa gasiti de toate. Si spunand acestea a inchis usa razand.
Alaturi locuia o femeie vaduva impreuna cu cei doi copilasi ai sai. Dumnezeu si Sf.Petru, desi stiau, s-au dus sa o incerce si pe femeie. I-au batut in usa si i-au spus ce i-au spus si bogatului. Spre surprinderea lor, femeia le-a raspuns ca ii lasa sa innopteze la ea:
- Puteti ramane peste noapte aici dar, de mancare nici pentru copilasii mei nu am nimic.
Cand au intrat cei doi calatori, au vazut copiii plangand de foame, caci nu mancasera nimic toata ziua. Dupa catva timp, femeia s-a hotarat sa mearga la vecinul cel bogat pentru a-i cere putina mancare pentru copilasi. Evident, si ea a primit acelasi raspuns. La intoarcere, a trecut pe langa grajdurile bogatului si a adunat de pe jos cateva baligi, le-a pus in sort si a plecat spre casa. Cand a intrat, copiii au sarit bucurosi din pat strigand:
- Mami, mami, ne-ai adus de mancare?
Plangand in suflet, femeia le-a raspuns:
- Culcati-va linistiti ca v-am adus mancare. Maine, de Craciun, o sa aveti ce sa mancati.
Auzind aceasta, copiii s-au culcat fericiti, insa mama si cei doi calatori stiau adevarul. Pentru a nu-si da seama copilasii, femeia a pus baligile in cuptor.
Dupa putin timp, nu mica i-a fost mirarea cand Dumnezeu i-a zis:
- Haide femeie, deschide cuptorul si scoate mancarea, ca de acum s-o fi facut.
- De ce va bateti joc de mine? Parca domniile voastre nu stiti ce am pus in cuptor spuse femeia plangand.
- Nu auzi ce ti-am spus? Deschide! insista Dumnezeu.
De gura strainului, femeia a deschis cuptorul, si nu mica i-a fost mirarea cand a vazut tot felul de bunatati inauntru, la fel ca pe vremea cand traia barbatul ei.
In acel moment si-a dat seama cine sunt strainii, si a cazut la picioarele lor multumindu-le. Dar Dumnezeu a oprit-o spunandu-i:
- Scoala-i pe copii si da-le sa manance. Si in acel moment cei doi s-au facut nevazuti.
In acest timp, la casa bogatului incepusera sa soseasca invitatii. Cand au ajuns toti, s-au asezat la masa pentru a incepe ospatul. Dar ce sa vezi, cand sa scoata slugile mancarea din cuptoare pentru a o servi, in toate era numai baliga.
Din fericire, povestirea noastra are un final fericit. Dupa ce au plecat invitatii, bogatul si-a pus slugile sa pregateasca din nou din toate bunatatile, iar apoi a chemat-o pe vecina vaduva cu copilasii ei sa petreaca impreuna Sarbatoarea Craciunului. Si dupa sarbatori, pentru a se asigura ca are din ce sa traiasca, a angajat-o la conacul sau.
De mult, in ajunul Craciunului, Dumnezeu a coborat pe pamant impreuna cu Sf. Petru, pentru a vedea cum se pregatesc oamenii sa intampine Sarbatoarea Nasterii Domnului.
Prima data au mers la casa unui om bogat. De cum au intrat in curte incepuse sa se simta miros de cozonac, friptura, sarmale si alte bunatati care sunt pregatite de Craciun. Au batut la usa si, cand a iesit bogatul i-au spus:
- Omule bun, suntem doi calatori obositi si inghetati. Te rugam, lasa-ne sa innoptam la tine si, daca s-ar putea, sa ne dai si noua o coaja de paine ti-am fi foarte recunoscatori, ca n-am mancat nimic toata ziua.
Auzind bogatul ce au avut de spus calatorii, le-a raspuns:
- Imi pare rau dar astept niste invitati in seara aceasta. Nu am nici unde sa va culc, nici ce sa va dau de mancare. Mergeti la casa de alaturi, acolo o sa gasiti de toate. Si spunand acestea a inchis usa razand.
Alaturi locuia o femeie vaduva impreuna cu cei doi copilasi ai sai. Dumnezeu si Sf.Petru, desi stiau, s-au dus sa o incerce si pe femeie. I-au batut in usa si i-au spus ce i-au spus si bogatului. Spre surprinderea lor, femeia le-a raspuns ca ii lasa sa innopteze la ea:
- Puteti ramane peste noapte aici dar, de mancare nici pentru copilasii mei nu am nimic.
Cand au intrat cei doi calatori, au vazut copiii plangand de foame, caci nu mancasera nimic toata ziua. Dupa catva timp, femeia s-a hotarat sa mearga la vecinul cel bogat pentru a-i cere putina mancare pentru copilasi. Evident, si ea a primit acelasi raspuns. La intoarcere, a trecut pe langa grajdurile bogatului si a adunat de pe jos cateva baligi, le-a pus in sort si a plecat spre casa. Cand a intrat, copiii au sarit bucurosi din pat strigand:
- Mami, mami, ne-ai adus de mancare?
Plangand in suflet, femeia le-a raspuns:
- Culcati-va linistiti ca v-am adus mancare. Maine, de Craciun, o sa aveti ce sa mancati.
Auzind aceasta, copiii s-au culcat fericiti, insa mama si cei doi calatori stiau adevarul. Pentru a nu-si da seama copilasii, femeia a pus baligile in cuptor.
Dupa putin timp, nu mica i-a fost mirarea cand Dumnezeu i-a zis:
- Haide femeie, deschide cuptorul si scoate mancarea, ca de acum s-o fi facut.
- De ce va bateti joc de mine? Parca domniile voastre nu stiti ce am pus in cuptor spuse femeia plangand.
- Nu auzi ce ti-am spus? Deschide! insista Dumnezeu.
De gura strainului, femeia a deschis cuptorul, si nu mica i-a fost mirarea cand a vazut tot felul de bunatati inauntru, la fel ca pe vremea cand traia barbatul ei.
In acel moment si-a dat seama cine sunt strainii, si a cazut la picioarele lor multumindu-le. Dar Dumnezeu a oprit-o spunandu-i:
- Scoala-i pe copii si da-le sa manance. Si in acel moment cei doi s-au facut nevazuti.
In acest timp, la casa bogatului incepusera sa soseasca invitatii. Cand au ajuns toti, s-au asezat la masa pentru a incepe ospatul. Dar ce sa vezi, cand sa scoata slugile mancarea din cuptoare pentru a o servi, in toate era numai baliga.
Din fericire, povestirea noastra are un final fericit. Dupa ce au plecat invitatii, bogatul si-a pus slugile sa pregateasca din nou din toate bunatatile, iar apoi a chemat-o pe vecina vaduva cu copilasii ei sa petreaca impreuna Sarbatoarea Craciunului. Si dupa sarbatori, pentru a se asigura ca are din ce sa traiasca, a angajat-o la conacul sau.
Old DG
New member
- Înscris
- 9 Dec 2012
- Mesaje
- 3.437
- Scor reacție
- 0
POVESTE
Ca intotdeauna, in ajunul Craciunului, regele il invita pe prim-ministru sa faca o plimbare impreuna. Ii placea sa vada cum erau impodobite strazile - mai mult pentru a evita cheltuielile excesive decat pentru a se bucura de ceea ce vedea. Cei doi se deghizara, ca de obicei, imbracand haine de negustori de pe alte meleaguri.
Se plimbara prin centru, admirand ghirlandele luminoase, brazii, lumanarile aprinse pe scarile caselor, magazinele de cadouri, barbatii, femeile si copiii care plecau de acasa, grabiti sa se intalneasca cu rudele si sa sarbatoreasca in noaptea aceea in jurul unei mese imbelsugate.
Pe drumul de intoarcere trecura prin cartierul cel mai sarac. Acolo totul arata complet diferit. Fara lumini si lumanari, fara mireasma placuta a mancarurilor imbietoare. Pe strada nu era aproape nimeni si, ca in fiecare an, regele ii spuse ministrului sau ca trebuie facut ceva pentru saracii din regat. Prim-ministrul dadu afirmativ din cap, stiind ca in scurt timp planul acela avea sa fie uitat si ingropat in birocratia de zi cu zi, aprobarea bugetului, intalniri cu demnitarii straini.
Cand, deodata, observara ca din una dintre casele cele mai saracacioase se auzea muzica. Prin crapaturile din lemnul putred se putea vedea inauntrul cocioabei. Acolo se petrecea ceva cu totul neobisnuit: un batran intr-un scaun cu rotile care parea a plange, o tanara complet cheala care dansa si un tanar cu ochi tristi care canta la tamburina un cantec popular.
- Hai sa vedem ce se petrece aici, zise regele. Batu la usa . Tanarul se opri din cantat si se duse sa deschida.
- Suntem negustori si cautam un loc unde sa dormim. Am auzit muzica, am vazut ca nu v-ati culcat si am vrea sa stim daca ne-am putea petrece noaptea aici.
- Domniile Voastre ar trebui sa caute un loc intr-un hotel din oras, pentru ca noi, din nefericire, nu va putem ajuta. Desi aici se canta, casa asta e plina de tristete si suferinta.
- Am putea sti de ce?
- Din cauza mea, zise batranul din scaunul cu rotile. Toata viata am incercat sa-mi educ fiul pentru a invata caligrafia, ca sa fie si el copist la palat. Dar anii au trecut si inscrieri pentru slujba asta nu s-au facut niciodata. Azi-noapte insa am avut un vis prostesc: se facea ca un inger imi cerea sa cumpar o cupa de argint, fiindca regele o sa ma viziteze, o sa bea putin si o sa-i dea o slujba fiului meu. Aparitia ingerului a fost atat de convinga toare, incat am vrut sa fac intocmai cum imi spusese. Cum nu aveam bani, nora mea s-a dus de dimineata la piata, si-a vandut parul si am cumparat cupa asta pe care o vedeti. Acum ei doi incearca sa ma inveseleasca, cantand si dansand, pentru ca este Craciunul, dar degeaba.
Regele vazu cupa de argint, ceru sa i se dea putina apa pentru ca ii era sete si, inainte de a pleca, le spuse gazdelor:
- Ce coincidenta! Adineaori chiar vorbeam cu prim-ministrul si-mi spunea ca inscrierile vor incepe saptamana viitoare.
Batranul dadu din cap, fara sa se increada prea mult in ceea ce auzea, si-si lua ramas-bun de la cei doi straini. Dar ziua urmatoare o proclamatie a regelui putu fi citita in toata tara : era nevoie de un nou copist la palat. La data anuntata, sala de audiente era plina de oameni, dornici cu totii sa-si incerce norocul si sa obtina acea mult ravnita slujba. Prim-ministrul intra si le ceru sa-si pregateasca foile si tocurile de scris:
- Iata tema de disertatie: de ce un batran plange, o femeie cheala danseaza si un tanar trist canta?
Soapte nedumerite strabatura toata sala: nimeni nu stia ce sa astearna pe hartie! Doar intr-un colt, un tanar cu haine jerpelite zambi larg si incepu sa scrie. (bazata pe o poveste indiana )
Paulo Coelho
Ca intotdeauna, in ajunul Craciunului, regele il invita pe prim-ministru sa faca o plimbare impreuna. Ii placea sa vada cum erau impodobite strazile - mai mult pentru a evita cheltuielile excesive decat pentru a se bucura de ceea ce vedea. Cei doi se deghizara, ca de obicei, imbracand haine de negustori de pe alte meleaguri.
Se plimbara prin centru, admirand ghirlandele luminoase, brazii, lumanarile aprinse pe scarile caselor, magazinele de cadouri, barbatii, femeile si copiii care plecau de acasa, grabiti sa se intalneasca cu rudele si sa sarbatoreasca in noaptea aceea in jurul unei mese imbelsugate.
Pe drumul de intoarcere trecura prin cartierul cel mai sarac. Acolo totul arata complet diferit. Fara lumini si lumanari, fara mireasma placuta a mancarurilor imbietoare. Pe strada nu era aproape nimeni si, ca in fiecare an, regele ii spuse ministrului sau ca trebuie facut ceva pentru saracii din regat. Prim-ministrul dadu afirmativ din cap, stiind ca in scurt timp planul acela avea sa fie uitat si ingropat in birocratia de zi cu zi, aprobarea bugetului, intalniri cu demnitarii straini.
Cand, deodata, observara ca din una dintre casele cele mai saracacioase se auzea muzica. Prin crapaturile din lemnul putred se putea vedea inauntrul cocioabei. Acolo se petrecea ceva cu totul neobisnuit: un batran intr-un scaun cu rotile care parea a plange, o tanara complet cheala care dansa si un tanar cu ochi tristi care canta la tamburina un cantec popular.
- Hai sa vedem ce se petrece aici, zise regele. Batu la usa . Tanarul se opri din cantat si se duse sa deschida.
- Suntem negustori si cautam un loc unde sa dormim. Am auzit muzica, am vazut ca nu v-ati culcat si am vrea sa stim daca ne-am putea petrece noaptea aici.
- Domniile Voastre ar trebui sa caute un loc intr-un hotel din oras, pentru ca noi, din nefericire, nu va putem ajuta. Desi aici se canta, casa asta e plina de tristete si suferinta.
- Am putea sti de ce?
- Din cauza mea, zise batranul din scaunul cu rotile. Toata viata am incercat sa-mi educ fiul pentru a invata caligrafia, ca sa fie si el copist la palat. Dar anii au trecut si inscrieri pentru slujba asta nu s-au facut niciodata. Azi-noapte insa am avut un vis prostesc: se facea ca un inger imi cerea sa cumpar o cupa de argint, fiindca regele o sa ma viziteze, o sa bea putin si o sa-i dea o slujba fiului meu. Aparitia ingerului a fost atat de convinga toare, incat am vrut sa fac intocmai cum imi spusese. Cum nu aveam bani, nora mea s-a dus de dimineata la piata, si-a vandut parul si am cumparat cupa asta pe care o vedeti. Acum ei doi incearca sa ma inveseleasca, cantand si dansand, pentru ca este Craciunul, dar degeaba.
Regele vazu cupa de argint, ceru sa i se dea putina apa pentru ca ii era sete si, inainte de a pleca, le spuse gazdelor:
- Ce coincidenta! Adineaori chiar vorbeam cu prim-ministrul si-mi spunea ca inscrierile vor incepe saptamana viitoare.
Batranul dadu din cap, fara sa se increada prea mult in ceea ce auzea, si-si lua ramas-bun de la cei doi straini. Dar ziua urmatoare o proclamatie a regelui putu fi citita in toata tara : era nevoie de un nou copist la palat. La data anuntata, sala de audiente era plina de oameni, dornici cu totii sa-si incerce norocul si sa obtina acea mult ravnita slujba. Prim-ministrul intra si le ceru sa-si pregateasca foile si tocurile de scris:
- Iata tema de disertatie: de ce un batran plange, o femeie cheala danseaza si un tanar trist canta?
Soapte nedumerite strabatura toata sala: nimeni nu stia ce sa astearna pe hartie! Doar intr-un colt, un tanar cu haine jerpelite zambi larg si incepu sa scrie. (bazata pe o poveste indiana )
Paulo Coelho
Old DG
New member
- Înscris
- 9 Dec 2012
- Mesaje
- 3.437
- Scor reacție
- 0
"Se spune ca atunci demult, dupa ce Isus s-a nascut si a primit - acolo in pestera - darurile aduse de Magi, un copil a ramas langa usa. Il privea pe Isus si nu indraznea sa se apropie, dar nici sa plece nu dorea. Isus, Copilul Divin, l-a chemat sa vina langa El.
- Nu! Imi pare rau, dar nu pot!
- De ce? l-a intrebat Isus.
- Pentru ca nu ti-am adus nici un dar.
- Asta nu e o problema. Poti sa-mi daruiesti desenul pe care l-ai facut azi, la scoala.
- Imposibil. Este atat de urat, ca toti copiii au ras de el.
- Atunci, poate ai sa-mi dai farfuria din care ai mancat pranzul.
- Nu se poate, ca am spart-o.
- Si nici cuvintele pe care i le-ai spus mamei tale, dupa pranz?
- Cum crezi ca as putea sa-ti daruiesc niste cuvinte care... erau minciuni? Ca i-am spus mamei ca farfuria am spart-o din greseala, dar de fapt asa am vrut - ca nu mi-a placut mancarea.
- Apropie-te fara sa te temi si intelege ca mie poti sa-mi oferi tot ceea ce ceilalti resping, tot ceea ce este stricat. Chiar si minciunile, pe care eu pot sa le transform. Si... nu uita sa vii in fiecare zi, sa ma vezi."
- Nu! Imi pare rau, dar nu pot!
- De ce? l-a intrebat Isus.
- Pentru ca nu ti-am adus nici un dar.
- Asta nu e o problema. Poti sa-mi daruiesti desenul pe care l-ai facut azi, la scoala.
- Imposibil. Este atat de urat, ca toti copiii au ras de el.
- Atunci, poate ai sa-mi dai farfuria din care ai mancat pranzul.
- Nu se poate, ca am spart-o.
- Si nici cuvintele pe care i le-ai spus mamei tale, dupa pranz?
- Cum crezi ca as putea sa-ti daruiesc niste cuvinte care... erau minciuni? Ca i-am spus mamei ca farfuria am spart-o din greseala, dar de fapt asa am vrut - ca nu mi-a placut mancarea.
- Apropie-te fara sa te temi si intelege ca mie poti sa-mi oferi tot ceea ce ceilalti resping, tot ceea ce este stricat. Chiar si minciunile, pe care eu pot sa le transform. Si... nu uita sa vii in fiecare zi, sa ma vezi."
Old DG
New member
- Înscris
- 9 Dec 2012
- Mesaje
- 3.437
- Scor reacție
- 0
- TE-AM FACUT PE TINE!
Un om credincios mergea prin oras intr-o zi geroasa de ianuarie si vazu o fetita in zdrente care cerea de pomana. Atunci, isi indrepta gandul spre Dumnezeu si zise:
- Doamne, cum poti rabda una ca aceasta? Te rog,fa ceva!
Pe seara, stand in fata televizorului, la stiri, vazu copii lasati singuri in casa, de parinti plecati sa se distreze, arsi de o soba lasata nesupravegheata; mai vazu apoi, un copilas legat cu lantul de piciorus, de catre o mama la fel de iresponsabila si altul inchis intr-o cusca ca sa nu faca obraznicii, si iar se ruga lui Dumnezeu zicand:
- Doamne, cata mizerie si nedreptate, te rog,fa ceva!
Se culca intr-un tarziu cu sufletul apasat de tristete dupa ce isi facu rugaciunea de seara si, in timpul noptii, Dumnezeu ii spuse direct:
- TE-AM FACUT PE TINE!
Un om credincios mergea prin oras intr-o zi geroasa de ianuarie si vazu o fetita in zdrente care cerea de pomana. Atunci, isi indrepta gandul spre Dumnezeu si zise:
- Doamne, cum poti rabda una ca aceasta? Te rog,fa ceva!
Pe seara, stand in fata televizorului, la stiri, vazu copii lasati singuri in casa, de parinti plecati sa se distreze, arsi de o soba lasata nesupravegheata; mai vazu apoi, un copilas legat cu lantul de piciorus, de catre o mama la fel de iresponsabila si altul inchis intr-o cusca ca sa nu faca obraznicii, si iar se ruga lui Dumnezeu zicand:
- Doamne, cata mizerie si nedreptate, te rog,fa ceva!
Se culca intr-un tarziu cu sufletul apasat de tristete dupa ce isi facu rugaciunea de seara si, in timpul noptii, Dumnezeu ii spuse direct:
- TE-AM FACUT PE TINE!
Old DG
New member
- Înscris
- 9 Dec 2012
- Mesaje
- 3.437
- Scor reacție
- 0
Alexandru cel Mare
din "Ilustratii fierbinti" de Wayne Rice
Alexandru cel Mare, unul dintre cei mai mari generali ai tututror timpurilor a cucerit aproape intreaga lume cunoscuta in vremea sa, cu ajutorul vastei sale armate. Intr-o noapte, in timpul unei campanii, neputand sa doarma, a iesit sa se plimbe printre corturile taberei sale.
In timp ce se plimba a gasit un soldat care dormea in timpul serviciului de garda - o greseala capitala. Pedeapsa pentru asemenea greseli era, uneori, moartea pe loc, alteori, comandantul punea smoala pe soldatul adormit si o aprindea.
Soldatul s-a trezit cand Alexandru cel Mare s-a apropiat de el. Recunoscandu-si generalul, tanarului i s-a facut frica.
"Stii care este pedeapsa pentru adormitul in garda?", l-a intrebat acesta pe soldat.
"Da, domnule general" a raspuns soldatul cu o voce tremuranda.
"Soldat, care este numele tau?" a intrebat Alexandru cel Mare.
"Alexandru, domnule general."
Alexandru cel Mare a repetat interbarea: "Care este numele tau?"
"Numele meu este Alexandru, domnule general", a repetat soldatul.
Marele general a intrebat pentru a treia oara, cu o voce mai puternica:"Care este numele tau?"
Si din nou, a treia oara, soldatul a raspuns cu si mai multa frica:"Numele meu este Alexandru, domnule general."
Alexandru cel Mare s-a uitat lung la tanarul soldat, l-a privit drept in ochi si i-a spus: "Soldat, schimba-ti numele sau daca nu, schimba-ti caracterul."
Morala: fiecare om isi insuseste caracterul celui pe care-l slujeste, il iubeste sau il admira.
din "Ilustratii fierbinti" de Wayne Rice
Alexandru cel Mare, unul dintre cei mai mari generali ai tututror timpurilor a cucerit aproape intreaga lume cunoscuta in vremea sa, cu ajutorul vastei sale armate. Intr-o noapte, in timpul unei campanii, neputand sa doarma, a iesit sa se plimbe printre corturile taberei sale.
In timp ce se plimba a gasit un soldat care dormea in timpul serviciului de garda - o greseala capitala. Pedeapsa pentru asemenea greseli era, uneori, moartea pe loc, alteori, comandantul punea smoala pe soldatul adormit si o aprindea.
Soldatul s-a trezit cand Alexandru cel Mare s-a apropiat de el. Recunoscandu-si generalul, tanarului i s-a facut frica.
"Stii care este pedeapsa pentru adormitul in garda?", l-a intrebat acesta pe soldat.
"Da, domnule general" a raspuns soldatul cu o voce tremuranda.
"Soldat, care este numele tau?" a intrebat Alexandru cel Mare.
"Alexandru, domnule general."
Alexandru cel Mare a repetat interbarea: "Care este numele tau?"
"Numele meu este Alexandru, domnule general", a repetat soldatul.
Marele general a intrebat pentru a treia oara, cu o voce mai puternica:"Care este numele tau?"
Si din nou, a treia oara, soldatul a raspuns cu si mai multa frica:"Numele meu este Alexandru, domnule general."
Alexandru cel Mare s-a uitat lung la tanarul soldat, l-a privit drept in ochi si i-a spus: "Soldat, schimba-ti numele sau daca nu, schimba-ti caracterul."
Morala: fiecare om isi insuseste caracterul celui pe care-l slujeste, il iubeste sau il admira.
Old DG
New member
- Înscris
- 9 Dec 2012
- Mesaje
- 3.437
- Scor reacție
- 0
Daca te indoiesti vreodata de valoarea ta...aminteste-ti cum te vede Tatal tau ceresc :
* Poate ca nu Ma cunosti, dar Eu stiu totul despre tine ( Ps. 139:1)
* Ai fost creat dupa chipul Meu ( Gen. 1:27)
* In Mine ai viata, miscarea si fiinta ( Fapte 17:28)
* Esti vlastarul meu ( Fapte 17:28)
* Te cunosteam inainte de a fi fost conceput( Ier, 1:4-5)
* Nu esti o greseala, caci toate zilele vietii tale sunt scrise in cartea Mea ( Ps 139:16)
* Am hotarat momentul exact al nasterii tale si locul unde vei locui ( Fapte 17:26)
* Ai fost creat intr-un mod tainic si minunat ( Ps 139:16)
* Te-am tesut in pantecele mamei tale ( Ps 139:13)
* Te-am adus la viata in ziua in care te-ai nascut ( Ps 71:6)
* Esti bunul Meu cel mai de pret ( Ex 19:5)
* Poate ca nu Ma cunosti, dar Eu stiu totul despre tine ( Ps. 139:1)
* Ai fost creat dupa chipul Meu ( Gen. 1:27)
* In Mine ai viata, miscarea si fiinta ( Fapte 17:28)
* Esti vlastarul meu ( Fapte 17:28)
* Te cunosteam inainte de a fi fost conceput( Ier, 1:4-5)
* Nu esti o greseala, caci toate zilele vietii tale sunt scrise in cartea Mea ( Ps 139:16)
* Am hotarat momentul exact al nasterii tale si locul unde vei locui ( Fapte 17:26)
* Ai fost creat intr-un mod tainic si minunat ( Ps 139:16)
* Te-am tesut in pantecele mamei tale ( Ps 139:13)
* Te-am adus la viata in ziua in care te-ai nascut ( Ps 71:6)
* Esti bunul Meu cel mai de pret ( Ex 19:5)
Old DG
New member
- Înscris
- 9 Dec 2012
- Mesaje
- 3.437
- Scor reacție
- 0
Portretul tatalui
In urma cu multi ani, un negustor foarte bogat,s-a stins din viata pe neasteptate, si a lasat in urma lui foarte multe averi. Nu avea nici o ruda apropiata pe nimeni.
Se stia ca are un fiu care fusese trimis in strainatate inca de cand era copil. Nimeni nu stia cum arata acest fiu, asa ca nu puteau sa-l recunoasca pe adevaratul mostenitor.
Toata lumea, se intreba: cine va fi acela care va mosteni averea cea mare a negustorului?
Dupa ceva vreme, iata ca au sosit in oras trei tineri si fiecare dintre ei, spunea ca el este fiul si mostenitorul adevarat al bogatasului.
Pe cine sa crezi? Toti trei au venit inaintea judecatorului si au cerut sa li se faca dreptate. Atunci, judecatorul a cerut sa i se aduca portretul negustorului. Apoi, a zis catre cei trei tineri:
- Mostenirea se cuvine aceluia care va lovi cu sageata in semnul pe care l-am pus pe portret.
Cel dintai, a intins arcul cu indemanare, a ochit linistit si apoi a tras aproape de semn.
Cel de al doilea a tras si mai aproape de semn.
Cand veni randul celui de al treilea, acesta intinse arcul cu sfiala, incepu sa tremure si aproape plangand zise:
- Nu, asta nu pot s-o fac. Nu ma lasa inima sa trag in portretul preaiubitului meu tata, pe care il vad in fata mea si parca e viu... Mai bine ma lipsesc de toata mostenirea... Eu nu pot sa-l batjocoresc dupa moarte.
Atunci judecatorul a zis.
- Tu esti adevaratul fiu si adevaratul mostenitor. Ceilalti doi care au ochit atat de bine sunt niste inselatori, caci un fiu adevarat nu poate intinde arcul cu atata nepasare ca sa strapunga inima tatalui sau iubit.
Acesta este inceputul biruintii,
In viata sa-ti cinstesti intai, parintii.
In urma cu multi ani, un negustor foarte bogat,s-a stins din viata pe neasteptate, si a lasat in urma lui foarte multe averi. Nu avea nici o ruda apropiata pe nimeni.
Se stia ca are un fiu care fusese trimis in strainatate inca de cand era copil. Nimeni nu stia cum arata acest fiu, asa ca nu puteau sa-l recunoasca pe adevaratul mostenitor.
Toata lumea, se intreba: cine va fi acela care va mosteni averea cea mare a negustorului?
Dupa ceva vreme, iata ca au sosit in oras trei tineri si fiecare dintre ei, spunea ca el este fiul si mostenitorul adevarat al bogatasului.
Pe cine sa crezi? Toti trei au venit inaintea judecatorului si au cerut sa li se faca dreptate. Atunci, judecatorul a cerut sa i se aduca portretul negustorului. Apoi, a zis catre cei trei tineri:
- Mostenirea se cuvine aceluia care va lovi cu sageata in semnul pe care l-am pus pe portret.
Cel dintai, a intins arcul cu indemanare, a ochit linistit si apoi a tras aproape de semn.
Cel de al doilea a tras si mai aproape de semn.
Cand veni randul celui de al treilea, acesta intinse arcul cu sfiala, incepu sa tremure si aproape plangand zise:
- Nu, asta nu pot s-o fac. Nu ma lasa inima sa trag in portretul preaiubitului meu tata, pe care il vad in fata mea si parca e viu... Mai bine ma lipsesc de toata mostenirea... Eu nu pot sa-l batjocoresc dupa moarte.
Atunci judecatorul a zis.
- Tu esti adevaratul fiu si adevaratul mostenitor. Ceilalti doi care au ochit atat de bine sunt niste inselatori, caci un fiu adevarat nu poate intinde arcul cu atata nepasare ca sa strapunga inima tatalui sau iubit.
Acesta este inceputul biruintii,
In viata sa-ti cinstesti intai, parintii.
Old DG
New member
- Înscris
- 9 Dec 2012
- Mesaje
- 3.437
- Scor reacție
- 0
O poveste dureroasa...si adevarata!!!
" Aveam douazeci si sase de ani cand s-a nascut fiul meu; George avea perisorul negru, ochisorii verzi si cele mai lungi gene pe care le-am vazut vreodata...a vorbit la noua luni, a mers la zece si a schiat la doi ani. Era bucuria vietii mele si l-am iubit mai mult decat as fi crezut vreodata ca sunt in stare.
Ca toate mamele, am visat si eu la ce o sa se faca George cand se va face mare. Probabil, inginer. Cu siguranta, schior. Era atat de inteligent, ca a mers la scoala pentru copii superdotati. Intr-o zi, dupa ce-i povestisem unei prietene una din istoriile acelea de mandrie materna, ea ma intreba:
- E minunat ca George este un fiu perfect. Dar daca n-ar fi asa, l-ai mai iubi la fel de mult?
Dupa ce m-am gandit o clipa la intrebarea ei, am dat-o uitarii pana ce, in anul care a urmat...
George avea opt ani cand s-a sculat intr-o dimineata cu talpa indreptata in sus; nu putea merge decat pe calcai. Am inceput sa alergam pe la doctori, in timp ce diformitatea urca pe un picior si cobora pe celalat. Dupa ce i s-au pus mai multe diagnostice, am aflat ca are distonie de torsiune generalizata- o boala asemanatoare paraliziei cerebrale. Va trai, dar isi va pierde capacitatea de a merge, daca nu si controlul muschilor, in urma unor spasme dureroase, involuntare.
Ma cuprinsese ura impotriva lui Dumnezeu, pentru ca el facuse greseala de a-mi da un copil handicapat; fata de mine, pentru ca eu ii transmisesem cumva boala; impotriva lui George ca era asa diform.
Ma simteam prost cand mergeam impreuna pe strada. Oamenii ne priveau fix si fie isi mutau privirea repede in alta parte, fie imi aruncau o privire incarcata de mila. Uneori mi-era imposibil sa-l privesc pentru ca arata atat de schilod si hidos. Tipam la el sa mearga drept, ca sa nu vad cat devenise de infirm. El imi zambea si zicea:
- Ma straduiesc, mama.
Nu mai era frumosul meu fiu. Ma concentram numai la picioarele, bratele spatele si degetele lui diforme.. Nu mai voiam sa-l iubesc, pentru ca ma temeam ca o sa-l pierd. In locul visului la ce va fi cand o sa creasca era acum teama ca nu va apuca sa creasca.
Mi s-a rupt inima intr-o zi cand l-am vazut cum incearca sa-si forteze picioarele diforme sa stea pe skate boardul care-i placea atat de mult. I l-am luat si l-am pus in debara pentru " alta data "- i-am spus.
La culcare in timp ce ne faceam lectura de seara, George imi punea invariabil aceeasi intrebare:
- Crezi ca daca ne rugam din suflet, o sa pot merge maine dimineata cand am sa ma trezesc?
- Nu cred, dar trebuie sa ne rugam oricum.
- Mami, da' copii imi spun " ologul" si nu se mai joaca cu mine. Nu am nici un prieten. Ii urasc. Si pe ei si pe mine.
Am incercat toate tratamentele, regimurile si doctorii posibili si imposibili. Am intrat in comitetul de cercetare medicala a distoniei, am infiintat Socitatea de distonie din Anglia. Viata mea era orientata spre un singur tel: sa contribui la gasirea unui leac pentru aceasta boala. Nu-mi doream decat sa-mi vad copilul sanatos, din nou.
Treptat toleranta lui Geroge fata de boala sa m-a invatat ce inseamna iertarea, dar teama m-a adus aproape de colaps. Atunci, o prietena m-a tarat aproape cu forta la un grup de meditatie. Dupa ce am exersat zilnic, o perioada, am inceput sa sesizez un sentiment de pace inlauntrul meu. Pana atunci daruisem doar cand viata fusese buna cu mine; acum dragostea parea sa intreaca puterea mea de intelegere.
Mi-am dat seama ca George a fost profesorul, iar dragostea lectia de viata pe care mi-a predat-o.
Am inteles atunci ca George a fost si fusese intotdeauna George- un pic sucit, un pic altfel decat ceilalti copii, dar tot fiul meu. Nu ma mai simteam prost pentru ca trupul lui nu era drept. Am acceptat faptul ca nu o sa creasca mare, ca nu va avea acelasi viitor ca oamenii normali... Dar el a crescut cu multa rabdare, mai multa ambitie, si mai mult curaj decat toti cei pe care-i cunosc.
In cele din urma, datorita tratamentului, starea lui George s-a stabilizat si functionarea gurii si a mainilor lui s-a normalizat. Nu-si putea controla picioarele....avea inca nevoie de carje, zbura la vale cu o energie nepotolita care i-a castigat un loc in echipa olimpica a persoanelor handicapate. Nu putea merge, dar reusea, chiar foarte bine sa schieze.
Dupa ce a implinit optsprezece ani, a reusit sa indrepte un picior. A renuntat la una din carje. O luna mai tarziu, o arunca si pe cealalta. Schiopata inca la mers, dar...mergea fara sa fie ajutat. A venit sa ma vada la putin timp dupa aceea. Stateam in usa si ma uitam la tanarul acela inalt, bine facut, care trecu pe langa mine, si intra in casa.
- Buna mama, spuse zambind. Te invit la dans?
Am ascultat la o reintalnire a colegilor de liceu, cum fiecare se lauda cu succesele copiilor lor:
- Fiul meu e muzician.
-Fiica mea e medic.
Cand in sfarsit, mi-a venit si mie randul, m-am simtit cea mai mandra mama:
-Fiul meu, merge. Si e perfect.
Sharon Drew Morgen
" Aveam douazeci si sase de ani cand s-a nascut fiul meu; George avea perisorul negru, ochisorii verzi si cele mai lungi gene pe care le-am vazut vreodata...a vorbit la noua luni, a mers la zece si a schiat la doi ani. Era bucuria vietii mele si l-am iubit mai mult decat as fi crezut vreodata ca sunt in stare.
Ca toate mamele, am visat si eu la ce o sa se faca George cand se va face mare. Probabil, inginer. Cu siguranta, schior. Era atat de inteligent, ca a mers la scoala pentru copii superdotati. Intr-o zi, dupa ce-i povestisem unei prietene una din istoriile acelea de mandrie materna, ea ma intreba:
- E minunat ca George este un fiu perfect. Dar daca n-ar fi asa, l-ai mai iubi la fel de mult?
Dupa ce m-am gandit o clipa la intrebarea ei, am dat-o uitarii pana ce, in anul care a urmat...
George avea opt ani cand s-a sculat intr-o dimineata cu talpa indreptata in sus; nu putea merge decat pe calcai. Am inceput sa alergam pe la doctori, in timp ce diformitatea urca pe un picior si cobora pe celalat. Dupa ce i s-au pus mai multe diagnostice, am aflat ca are distonie de torsiune generalizata- o boala asemanatoare paraliziei cerebrale. Va trai, dar isi va pierde capacitatea de a merge, daca nu si controlul muschilor, in urma unor spasme dureroase, involuntare.
Ma cuprinsese ura impotriva lui Dumnezeu, pentru ca el facuse greseala de a-mi da un copil handicapat; fata de mine, pentru ca eu ii transmisesem cumva boala; impotriva lui George ca era asa diform.
Ma simteam prost cand mergeam impreuna pe strada. Oamenii ne priveau fix si fie isi mutau privirea repede in alta parte, fie imi aruncau o privire incarcata de mila. Uneori mi-era imposibil sa-l privesc pentru ca arata atat de schilod si hidos. Tipam la el sa mearga drept, ca sa nu vad cat devenise de infirm. El imi zambea si zicea:
- Ma straduiesc, mama.
Nu mai era frumosul meu fiu. Ma concentram numai la picioarele, bratele spatele si degetele lui diforme.. Nu mai voiam sa-l iubesc, pentru ca ma temeam ca o sa-l pierd. In locul visului la ce va fi cand o sa creasca era acum teama ca nu va apuca sa creasca.
Mi s-a rupt inima intr-o zi cand l-am vazut cum incearca sa-si forteze picioarele diforme sa stea pe skate boardul care-i placea atat de mult. I l-am luat si l-am pus in debara pentru " alta data "- i-am spus.
La culcare in timp ce ne faceam lectura de seara, George imi punea invariabil aceeasi intrebare:
- Crezi ca daca ne rugam din suflet, o sa pot merge maine dimineata cand am sa ma trezesc?
- Nu cred, dar trebuie sa ne rugam oricum.
- Mami, da' copii imi spun " ologul" si nu se mai joaca cu mine. Nu am nici un prieten. Ii urasc. Si pe ei si pe mine.
Am incercat toate tratamentele, regimurile si doctorii posibili si imposibili. Am intrat in comitetul de cercetare medicala a distoniei, am infiintat Socitatea de distonie din Anglia. Viata mea era orientata spre un singur tel: sa contribui la gasirea unui leac pentru aceasta boala. Nu-mi doream decat sa-mi vad copilul sanatos, din nou.
Treptat toleranta lui Geroge fata de boala sa m-a invatat ce inseamna iertarea, dar teama m-a adus aproape de colaps. Atunci, o prietena m-a tarat aproape cu forta la un grup de meditatie. Dupa ce am exersat zilnic, o perioada, am inceput sa sesizez un sentiment de pace inlauntrul meu. Pana atunci daruisem doar cand viata fusese buna cu mine; acum dragostea parea sa intreaca puterea mea de intelegere.
Mi-am dat seama ca George a fost profesorul, iar dragostea lectia de viata pe care mi-a predat-o.
Am inteles atunci ca George a fost si fusese intotdeauna George- un pic sucit, un pic altfel decat ceilalti copii, dar tot fiul meu. Nu ma mai simteam prost pentru ca trupul lui nu era drept. Am acceptat faptul ca nu o sa creasca mare, ca nu va avea acelasi viitor ca oamenii normali... Dar el a crescut cu multa rabdare, mai multa ambitie, si mai mult curaj decat toti cei pe care-i cunosc.
In cele din urma, datorita tratamentului, starea lui George s-a stabilizat si functionarea gurii si a mainilor lui s-a normalizat. Nu-si putea controla picioarele....avea inca nevoie de carje, zbura la vale cu o energie nepotolita care i-a castigat un loc in echipa olimpica a persoanelor handicapate. Nu putea merge, dar reusea, chiar foarte bine sa schieze.
Dupa ce a implinit optsprezece ani, a reusit sa indrepte un picior. A renuntat la una din carje. O luna mai tarziu, o arunca si pe cealalta. Schiopata inca la mers, dar...mergea fara sa fie ajutat. A venit sa ma vada la putin timp dupa aceea. Stateam in usa si ma uitam la tanarul acela inalt, bine facut, care trecu pe langa mine, si intra in casa.
- Buna mama, spuse zambind. Te invit la dans?
Am ascultat la o reintalnire a colegilor de liceu, cum fiecare se lauda cu succesele copiilor lor:
- Fiul meu e muzician.
-Fiica mea e medic.
Cand in sfarsit, mi-a venit si mie randul, m-am simtit cea mai mandra mama:
-Fiul meu, merge. Si e perfect.
Sharon Drew Morgen
Old DG
New member
- Înscris
- 9 Dec 2012
- Mesaje
- 3.437
- Scor reacție
- 0
Un loc de sacrificiu
" Credinta pe care o avem cand ne rugam Lui este ca, cerem ceva dupa voia Lui ne asculta" 1 Ioan 5:14 NIV
Crestinismul e o farsa! imi tot repetam eu, cu furie.
Aplecandu-ma deasupra patutului fetitei mele, o priveam dormind- fetita mea dulce, Kim, cu parul auriu ce stralucea in soare, si cu ochii de un albastru la fel de pur, ca al cerului senin...Ochii imi inotau in lacrimi, fiind cuprinsa de teama pe care orice mama o incearca atunci cand copilul ei este pandit de pericol.
La inceput am simtit nevoia sa o protejez si apoi am fost cuprinsa de o furie oarba. Eu si Kim aveam probleme si ma simteam inutila. Nu exista nici o scapare.
Nelinistita, m-am retras in sufragerie. luand factura de la ultima vizita medicala, mi-am spus: " Atatea consultatii...Si...pentru ce?"
La ultima intalnire, l-am confruntat pe doctorul Rubinstein si l-am rugat sa-mi spuna adevarul, desi nu voiam sa-l aud...
- Kim, va muri? Trebuie sa stiu!
- Nu-ti pot raspunde, are sanse de supravietuire, in cazul in care tratamentul da rezultate.
In sala de examinare, am privit chipul dragalas al lui Kim, stalcit de durere. Frica ei, imi frangea inima. Tinandu-mi copilul in brate, m-am intors catre medic.
- Daca si iar daca! Numai asta aud, de 16 luni incoace. Kim suporta injectiile astea dureroase, o data la doua saptamani, inca de cand s-a nascut. Nu vezi cum tipa, si cum plange? Numai atat imi poti spune?
Intelegand ca eram speriata si nervoasa, doctorul nu s-a simtit jignit...
- Numarul limfocitelor este mai scazut ca oricand, mi-a spus el cu blandete, injectiile cu gama-globulina, au ajutat-o sa supravietuiasca, dar corpul ei, nu produce limfocite in cantitati suficiente...nu-ti pot oferi un miracol...daca fiica ta nu reactioneaza la tratament, nu va trai...
Realitatea expusa de medic, m-a speriat cumplit, simtindu-ma extenuata si invinsa, i-am spus:
- Kim e mereu bolnava si are febra mare. Stau treaza in fiecare noapte. Si cand am impresia ca o sa-si revina o iau de la capat...si acum imi spui ca nu exista speranta?!?
- Trebuie sa accepti situatia, mi-a raspuns el, In viata nu exista garantii. Dumnezeu te-a pus in aceasta situatie. Infrunt-o! Fa tot ce poti!
Abia imi puteam controla furia din glas:
- Ei, bine, daca Dumnezeu m-a pus, poate sa ma si scoata din ea! Incep sa cred ca ii place sa-i vada pe oameni suferind si ca adora sa-i umileasca si sa-i descurajeze...cred, ca m-am saturat de Dumnezeul asta!
Istovita si ametita m-am intors acasa...am auzit-o pe Kim intorcandu-se in patutul ei si m-am dus sa vad ce face...locul injectiilor, avea sa o mai doara cateva zile...
*******************************************************
Unde esti Doamne? De ce esti asa de rece si tacut??? Doamne de ce arunci asupra mea povara si nu ai grija de mine, ca un Tata iubitor?? M-ai parasit? Unde sunt pacea si linistea pe care mi le-ai promis???
Linistea a fost raspunsul pe acre l-am primit. Simteam ca Dumnezeu rade de mine... slabita ca o papusa de carpa, m-am trantit din nou pe canapea...si am inceput sa ma gandesc la copilaria mea nefericita, la tatal meu rece si autoritar, la mama mea, care era o fire slaba...desi mersesem toata viata la biserica, Dumnezeu parea inabordabil...il consideram un politist din Ceruri gata sa pedepseasca, dar care nu era afectuos si iubitor...semana mult cu tatal meu.
Tatii...de cate ori ma gandeam la tati, imi aminteam aniversarea mea de la 13 ani. Eram fericita ca deveneam in sfarsit, adolescenta...multi dintre prietenii mei, venisera la petrecere, dar aceasta zi fericita s-a transformat, intr-una plina de oroare...tatal meu, a venit beat crita, impleticindu-se...
- Esti proasta si urata, mi-a spus tata, stand printre prietenii mei...nimeni, nu te va putea iubi vreodata...
In consecinta, am devenit, o fiinta singuratica si retrasa simtind ca nu-mi gasesc nicaieri locul.
Revenindu-mi, m-am gandit...dar totul s-a schimbat, cand Te-am descoperit pe Tine Doamne... Tu m-ai acceptat asa cum sunt, cu toate defectele mele. M-am simtit ca acasa, cand Te-am gasit pe Tine....si Tu ma vei trada???
Revenindu-mi din vis, m-am dus in bucatarie si am inceput sa spal vasele.....cufundata in gandurile mele, mi-am amintit de perioada cand s-a imbolnavit Kim...la inceput nu mi-a fost teama, ma gandeam eu in timp ce-i vorbeam lui Dumnezeu... Stiam ca esti capabil sa o vindeci...Tu poti face orice...dar fiica mea e bolnava...nimic nu-i mai simplu...nu-i asa???
Am luat o cratita de pe aragaz si am inceput sa o frec cu putere. Bine Doamne....atunci care-i solutia??? Eu, cred in Tine...toti s-au rugat pentru noi, Am citit Cuvantul Tau, ne-am indeplinit promisiunile, si am asteptat sa ne ajuti. Ce doresti??? De ce nu-mi vindeci copila?
Dar...nu am primit nici un raspuns.
Dupa ce am spalat vasele, mi-am uscat mainile....descurajata, m-am intors in sufragerie...daca Dumnezeul meu tacut, ma parasise, incotro ma puteam indrepta?
Privirea mea s-a oprit asupra Bibliei de pe masuta...un verset din Geneza, 22 imi venise in minte, coplesindu-ma....am deschis-o repede sa vad daca mi-l aminteam corect...suna asa..." Ia pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pe care-l iubesti, pe Isaac, du-te in tara Moria, si adu-l ardere de tot, pe un munte pe care ti-l voi spune"...
Atunci, am stiut ca Dumnezeu voia sa o sacrific pe Kim...mintea mea era limpede si mi-am dat seama ca imi iubisem fiica mai presus de Dumnezeu...ii cerusem Domnului sa imi implineasca voia...voia mea...nu a Lui...un rob se infuriase pe Dumnezeul sau, fara sa-i cada la picioare, niciodata nu m-am gandit ca El, ar putea sa mi-o ceara pe Kimmie...sper sa nu-mi ceri asa ceva Iisuse!!! Nu viata copilei mele! Cat de usor ti-ar fi sa o vindeci, doar printr-o atingere...Doamne Dumnezeule!...in inima mea franta am construit un altar. Pe el am asezat-o pe singura mea fiica...Doamne ma las in voia Ta, daca vrei sa imi iei copilul, ia-mi-l...nu ma mai pot impotrivi...iarta-ma Doamne pentru lipsa mea de supunere...nu inteleg, de ce mi-o ceri pe fiica mea, dar te iubesc si cred in Tine...ajuta-ma!!!
Abia atunci, m-a invaluit o pace profunda, lupta se sfarsise. Castigasem...am renuntat la toata furia mea la temerile care ma doborasera, in decursul acestor luni....Toata viata ma voi supune Lui...
Duap sase saptamani, eu si Kim, ne-am dus din nou la consultatie....Kim nu se mai simtise rau. Statea in bratele mele, radiind de sanatate.
- N-am vazut asa ceva in viata mea, spuse doctorul Rubinstein, privindu-ma mirat...numarul limfocitelor e normal....e imposibil! nu-si putea reveni asa repede....
Dar se intamplase...si in adancul sufletului meu, stiam de ce...precum lui Isaac ii fusese inapoiat fiul, tot asa si fiica mea, imi fusese inapoiata mie...Dumnezeu era marele medic, si Tata in care credeam....poate ca era vremea sa-mi vindec si sufletul...cand ajung acasa....o sa-l sun pe tata...
" Credinta pe care o avem cand ne rugam Lui este ca, cerem ceva dupa voia Lui ne asculta" 1 Ioan 5:14 NIV
Crestinismul e o farsa! imi tot repetam eu, cu furie.
Aplecandu-ma deasupra patutului fetitei mele, o priveam dormind- fetita mea dulce, Kim, cu parul auriu ce stralucea in soare, si cu ochii de un albastru la fel de pur, ca al cerului senin...Ochii imi inotau in lacrimi, fiind cuprinsa de teama pe care orice mama o incearca atunci cand copilul ei este pandit de pericol.
La inceput am simtit nevoia sa o protejez si apoi am fost cuprinsa de o furie oarba. Eu si Kim aveam probleme si ma simteam inutila. Nu exista nici o scapare.
Nelinistita, m-am retras in sufragerie. luand factura de la ultima vizita medicala, mi-am spus: " Atatea consultatii...Si...pentru ce?"
La ultima intalnire, l-am confruntat pe doctorul Rubinstein si l-am rugat sa-mi spuna adevarul, desi nu voiam sa-l aud...
- Kim, va muri? Trebuie sa stiu!
- Nu-ti pot raspunde, are sanse de supravietuire, in cazul in care tratamentul da rezultate.
In sala de examinare, am privit chipul dragalas al lui Kim, stalcit de durere. Frica ei, imi frangea inima. Tinandu-mi copilul in brate, m-am intors catre medic.
- Daca si iar daca! Numai asta aud, de 16 luni incoace. Kim suporta injectiile astea dureroase, o data la doua saptamani, inca de cand s-a nascut. Nu vezi cum tipa, si cum plange? Numai atat imi poti spune?
Intelegand ca eram speriata si nervoasa, doctorul nu s-a simtit jignit...
- Numarul limfocitelor este mai scazut ca oricand, mi-a spus el cu blandete, injectiile cu gama-globulina, au ajutat-o sa supravietuiasca, dar corpul ei, nu produce limfocite in cantitati suficiente...nu-ti pot oferi un miracol...daca fiica ta nu reactioneaza la tratament, nu va trai...
Realitatea expusa de medic, m-a speriat cumplit, simtindu-ma extenuata si invinsa, i-am spus:
- Kim e mereu bolnava si are febra mare. Stau treaza in fiecare noapte. Si cand am impresia ca o sa-si revina o iau de la capat...si acum imi spui ca nu exista speranta?!?
- Trebuie sa accepti situatia, mi-a raspuns el, In viata nu exista garantii. Dumnezeu te-a pus in aceasta situatie. Infrunt-o! Fa tot ce poti!
Abia imi puteam controla furia din glas:
- Ei, bine, daca Dumnezeu m-a pus, poate sa ma si scoata din ea! Incep sa cred ca ii place sa-i vada pe oameni suferind si ca adora sa-i umileasca si sa-i descurajeze...cred, ca m-am saturat de Dumnezeul asta!
Istovita si ametita m-am intors acasa...am auzit-o pe Kim intorcandu-se in patutul ei si m-am dus sa vad ce face...locul injectiilor, avea sa o mai doara cateva zile...
*******************************************************
Unde esti Doamne? De ce esti asa de rece si tacut??? Doamne de ce arunci asupra mea povara si nu ai grija de mine, ca un Tata iubitor?? M-ai parasit? Unde sunt pacea si linistea pe care mi le-ai promis???
Linistea a fost raspunsul pe acre l-am primit. Simteam ca Dumnezeu rade de mine... slabita ca o papusa de carpa, m-am trantit din nou pe canapea...si am inceput sa ma gandesc la copilaria mea nefericita, la tatal meu rece si autoritar, la mama mea, care era o fire slaba...desi mersesem toata viata la biserica, Dumnezeu parea inabordabil...il consideram un politist din Ceruri gata sa pedepseasca, dar care nu era afectuos si iubitor...semana mult cu tatal meu.
Tatii...de cate ori ma gandeam la tati, imi aminteam aniversarea mea de la 13 ani. Eram fericita ca deveneam in sfarsit, adolescenta...multi dintre prietenii mei, venisera la petrecere, dar aceasta zi fericita s-a transformat, intr-una plina de oroare...tatal meu, a venit beat crita, impleticindu-se...
- Esti proasta si urata, mi-a spus tata, stand printre prietenii mei...nimeni, nu te va putea iubi vreodata...
In consecinta, am devenit, o fiinta singuratica si retrasa simtind ca nu-mi gasesc nicaieri locul.
Revenindu-mi, m-am gandit...dar totul s-a schimbat, cand Te-am descoperit pe Tine Doamne... Tu m-ai acceptat asa cum sunt, cu toate defectele mele. M-am simtit ca acasa, cand Te-am gasit pe Tine....si Tu ma vei trada???
Revenindu-mi din vis, m-am dus in bucatarie si am inceput sa spal vasele.....cufundata in gandurile mele, mi-am amintit de perioada cand s-a imbolnavit Kim...la inceput nu mi-a fost teama, ma gandeam eu in timp ce-i vorbeam lui Dumnezeu... Stiam ca esti capabil sa o vindeci...Tu poti face orice...dar fiica mea e bolnava...nimic nu-i mai simplu...nu-i asa???
Am luat o cratita de pe aragaz si am inceput sa o frec cu putere. Bine Doamne....atunci care-i solutia??? Eu, cred in Tine...toti s-au rugat pentru noi, Am citit Cuvantul Tau, ne-am indeplinit promisiunile, si am asteptat sa ne ajuti. Ce doresti??? De ce nu-mi vindeci copila?
Dar...nu am primit nici un raspuns.
Dupa ce am spalat vasele, mi-am uscat mainile....descurajata, m-am intors in sufragerie...daca Dumnezeul meu tacut, ma parasise, incotro ma puteam indrepta?
Privirea mea s-a oprit asupra Bibliei de pe masuta...un verset din Geneza, 22 imi venise in minte, coplesindu-ma....am deschis-o repede sa vad daca mi-l aminteam corect...suna asa..." Ia pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pe care-l iubesti, pe Isaac, du-te in tara Moria, si adu-l ardere de tot, pe un munte pe care ti-l voi spune"...
Atunci, am stiut ca Dumnezeu voia sa o sacrific pe Kim...mintea mea era limpede si mi-am dat seama ca imi iubisem fiica mai presus de Dumnezeu...ii cerusem Domnului sa imi implineasca voia...voia mea...nu a Lui...un rob se infuriase pe Dumnezeul sau, fara sa-i cada la picioare, niciodata nu m-am gandit ca El, ar putea sa mi-o ceara pe Kimmie...sper sa nu-mi ceri asa ceva Iisuse!!! Nu viata copilei mele! Cat de usor ti-ar fi sa o vindeci, doar printr-o atingere...Doamne Dumnezeule!...in inima mea franta am construit un altar. Pe el am asezat-o pe singura mea fiica...Doamne ma las in voia Ta, daca vrei sa imi iei copilul, ia-mi-l...nu ma mai pot impotrivi...iarta-ma Doamne pentru lipsa mea de supunere...nu inteleg, de ce mi-o ceri pe fiica mea, dar te iubesc si cred in Tine...ajuta-ma!!!
Abia atunci, m-a invaluit o pace profunda, lupta se sfarsise. Castigasem...am renuntat la toata furia mea la temerile care ma doborasera, in decursul acestor luni....Toata viata ma voi supune Lui...
Duap sase saptamani, eu si Kim, ne-am dus din nou la consultatie....Kim nu se mai simtise rau. Statea in bratele mele, radiind de sanatate.
- N-am vazut asa ceva in viata mea, spuse doctorul Rubinstein, privindu-ma mirat...numarul limfocitelor e normal....e imposibil! nu-si putea reveni asa repede....
Dar se intamplase...si in adancul sufletului meu, stiam de ce...precum lui Isaac ii fusese inapoiat fiul, tot asa si fiica mea, imi fusese inapoiata mie...Dumnezeu era marele medic, si Tata in care credeam....poate ca era vremea sa-mi vindec si sufletul...cand ajung acasa....o sa-l sun pe tata...
Old DG
New member
- Înscris
- 9 Dec 2012
- Mesaje
- 3.437
- Scor reacție
- 0
Un violonist in metrou
Un barbat a intrat in statia de metrou Washington DC si a inceput sa cante la vioara; era o dimineata friguroasa de ianuarie. Timp de 45 de minute a cantat 6 piese de Bach. In acest timp, aproape o ora, s-a calculat ca pe langa el au trecut mii de oameni, multi dintre ei in drum spre job-uri.
Doar trei minute au trecut si un barbat de varsta mijlocie a remarcat ca se aude un muzician cantand. A incetinit mersul apoi s-a oprit cateva secunde... insa si-a reluat grabit mersul spre programul zilnic.
Un minut mai tarziu, violonistul a primit primul dolar bacsis: o femeie i-a aruncat banul in palarie fara a se opri din mers.
Cateva minute mai tarziu, cineva s-a rezemat de zid sa-l asculte, insa barbatul si-a privit ceasul si si-a continuat drumul. In mod cert, intarzia la munca!
Primul care i-a acordat intradevar atentie a fost un baietel de 3 ani. Mama sa mergea grabita mai in fata si s-a infuriat cand pustiul s-a oprit . Intr-un final, a reusit sa-l urneasca din fata violonistului si sa-si continue drumul, desi copilul a ramas cu capul intors tot timpul spre muzician. Situatia s-a repetat si cu alti copii. Toti parintii, fara exceptie, i-au obligat sa-si continue drumul.
In cele 45 de minute in care violonistul a cantat, doar 6 persoane s-au oprit pentru a-l asculta o vreme. Cam 20 dintre ei i-au oferit bani fara a-si incetini pasul. A strans $32. Cand a terminat si s-a asternut tacerea, nimeni n-a remarcat. Nimeni n-a aplaudat, nimeni n-a facut un semn de apreciere.
Nimeni nu stia ca violonistul era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni violonisti din lume. A cantat cele mai dificile piese care au fost compuse vreodata pentru vioara cu un instrument care valoreaza astazi mai mult de 3,5 milioane dolari.
Cu doua zile inainte de a canta in metrou, Joshua Bell a cantat cu casa inchisa (s-au epuizat toate biletele) in teatrul din Boston desi un bilet costa in medie 100$.
Este o poveste reala - Joshua Bell cantand incognito metrou a fost un experiment organizat de Washington Post (celebrul ziar) ca parte a unui experiment social despre perceptie, gusturi si prioritati ale persoanelor.
Intrebarea era aceasta: intr-un loc banal si la o ora inadecvata mai apreciem frumusetea? Sau n-o mai apreciem? Recunoastem un talent intr-un context neasteptat?
Una dintre posibilele concluzii ale acestui experiment ar putea fi:
Daca nu avem un moment sa ne oprim si sa ascultam unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii cantand cea mai buna muzica scrisa vreodata... cat de multe alte lucruri ratam in viata?
Asa ca: Bucura-te de viata, admira lucrurile simple si zambeste...
Un barbat a intrat in statia de metrou Washington DC si a inceput sa cante la vioara; era o dimineata friguroasa de ianuarie. Timp de 45 de minute a cantat 6 piese de Bach. In acest timp, aproape o ora, s-a calculat ca pe langa el au trecut mii de oameni, multi dintre ei in drum spre job-uri.
Doar trei minute au trecut si un barbat de varsta mijlocie a remarcat ca se aude un muzician cantand. A incetinit mersul apoi s-a oprit cateva secunde... insa si-a reluat grabit mersul spre programul zilnic.
Un minut mai tarziu, violonistul a primit primul dolar bacsis: o femeie i-a aruncat banul in palarie fara a se opri din mers.
Cateva minute mai tarziu, cineva s-a rezemat de zid sa-l asculte, insa barbatul si-a privit ceasul si si-a continuat drumul. In mod cert, intarzia la munca!
Primul care i-a acordat intradevar atentie a fost un baietel de 3 ani. Mama sa mergea grabita mai in fata si s-a infuriat cand pustiul s-a oprit . Intr-un final, a reusit sa-l urneasca din fata violonistului si sa-si continue drumul, desi copilul a ramas cu capul intors tot timpul spre muzician. Situatia s-a repetat si cu alti copii. Toti parintii, fara exceptie, i-au obligat sa-si continue drumul.
In cele 45 de minute in care violonistul a cantat, doar 6 persoane s-au oprit pentru a-l asculta o vreme. Cam 20 dintre ei i-au oferit bani fara a-si incetini pasul. A strans $32. Cand a terminat si s-a asternut tacerea, nimeni n-a remarcat. Nimeni n-a aplaudat, nimeni n-a facut un semn de apreciere.
Nimeni nu stia ca violonistul era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni violonisti din lume. A cantat cele mai dificile piese care au fost compuse vreodata pentru vioara cu un instrument care valoreaza astazi mai mult de 3,5 milioane dolari.
Cu doua zile inainte de a canta in metrou, Joshua Bell a cantat cu casa inchisa (s-au epuizat toate biletele) in teatrul din Boston desi un bilet costa in medie 100$.
Este o poveste reala - Joshua Bell cantand incognito metrou a fost un experiment organizat de Washington Post (celebrul ziar) ca parte a unui experiment social despre perceptie, gusturi si prioritati ale persoanelor.
Intrebarea era aceasta: intr-un loc banal si la o ora inadecvata mai apreciem frumusetea? Sau n-o mai apreciem? Recunoastem un talent intr-un context neasteptat?
Una dintre posibilele concluzii ale acestui experiment ar putea fi:
Daca nu avem un moment sa ne oprim si sa ascultam unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii cantand cea mai buna muzica scrisa vreodata... cat de multe alte lucruri ratam in viata?
Asa ca: Bucura-te de viata, admira lucrurile simple si zambeste...
- Stare