Eram la servici la tara, o zi calduroasa, frumoasa. Si m-am hotarat, fiindca era vremea frumoasa, sa vin acasa in Bucuresti sa-mi iau haine de schimb si mancare ca sa raman mai mult dupa aceea la servici fara sa mai fiu nevoita sa mai fac drumuri la Bucuresti.
Am coborat din cursa la Bucur Obor. De obicei luam autobuzul 101 de la Obor pana acasa. Era 8 si jumatate seara, inca era lumina. Nu stiu de ce nu l-am luat pe 101 si m-am suit in tramvai. Imi amintesc ca eram in tramvaiul care trecea prin fata magazinului Bucur Obor, spre centru, si eram extrem de enervata ca in loc sa iau autobuzul ma urcasem in tramvai. Aveam o stare de iritare, foarte neplacuta.
La intersectia cu tramvaiul care venea de pe Colentina, doi barbati se bateau pe linia de tramvai fara sa le pese ca era sa dea tramvaiul peste ei. Vatmanul a pus o frana brusca, dar ei se bateau mai departe. Nu erau beti dar parca erau turbati.
Am ajuns la Mihai Bravu, eram iritata, nervoasa, fara un motiv anume. Ma urcasem prin spate si stateam la usa din mijloc. O femeie, pe la 50 de ani, nu parea nici taranca nici mahalagioaica, s-a luat de mine. Ea statea pe scaunul din fata, cu fata spre vagon si se uita la mine si zice: "Daca n-ai fi in tramvai si te-as vedea in alta parte as zice ca esti Ceauseasca. Ca semeni cu Ceauseasca!" M-am intors cu spatele, m-am dus in spatele vagonului, dar ea continua sa bodogane: "Uitati-va ca seamana cu Ceauseasca, uitati-va ce mutra are!" Am lasat-o.
Abia acum am realizat ca era o stare generala de iritare. Eu, aia care se bateau, femeia din tramvai...
M-am dat jos din tramvai, era intuneric. Luasem niste oua din sat, vreo 20 de oua, intr-o sacosa. M-am enervat ca de ce nu am pus sacosa cu oua in geanta de voiaj si acum trebuia sa am grija si de geanta si de sacosa cu oua. Eram iritata. Am intrat in parcul prin care trebuia sa il traversez si veneam spre mijlocul parcului unde erau niste banci, o statuie si leagane pentru copii.
Cand am ajuns la aleea care mergea de la prima poarta m-am pomenit jos. Nu stiu cum. Eram in genunchi, cu mana pe sacosa cu oua care se sparsesera. Am ridicat ochii din pamant si am vazut statuia cum se rastoarna la picioarele unei perechi, un baiat si o fata care stateau pe o banca. Eu cand am vazut ca vine statuia aia jos am ramas paralizata, nestiind daca vine peste ei sau nu. In timp ce vedeam statuia cum se rasturna, am auzit un vuiet infundat.
Am vrut sa ma ridic dar nu am putut, atat de tare se cutremura pamantul.
Atunci am vazut pe cer o lumina puternica, venind dinspre zona industriala, ca o explozie mare. Eram convinsa ca a fost o explozie. Am reusit pana la urma sa ma ridic in picioare, incercam sa-mi tin echilibrul si atunci am auzit pe cineva strigand pe strada "E cutremur!". In momentul acela mi-am adus aminte zvonurile din perioada in care comunistii incepusera constructiile de blocuri cu 10 etaje, toti se asteptau ca acele blocuri or sa cada la primul cutremur.
Cand am auzit strigatul acela ca e cutremur, m-am uitat imediat la blocul de 10 etaje care era langa parc, in stanga mea. N-a venit jos. Si atunci mi-am adus aminte ca blocul nostru are de sus de la acoperis si pana jos o crapatura pe zona de mijloc, de cand a fost construit, din 1975. M-am gandit ca scara noastra este la pamant. Am luat-o la fuga spre blocul nostru. Pe drum, alergam cu geanta de voiaj in mana, voiam sa ajung la coltul strazii sa vad ce se intamplase cu blocul nostru.
Lumina se stinsese, era intuneric, lumea tipa, dintr-un apartament se auzea o batrana care striga: "Ajutor, sunt bolnava, nu pot sa ma misc!". Era panica. Cand am ajuns in capatul strazii, am vazut blocul in picioare. Am ajuns in fata blocului, mama si sotul erau cu copii in fata scarii. M-am dus la ei si le-am zis sa nu stea in fata scarii, sa mearga in dreptul complexului alimentar care nu avea etaj.
Am vrut sa intru in casa. Cautam lanterna pe care intotdeauna o aveam cu mine, o foloseam la servici. Nu era in geanta de voiaj, desi ma invatasem sa o iau mereu cu mine, in ziua aceea o uitasem la servici. Sotul nu voia sa ma lase, dar trebuia sa intru in casa sa iau mancare pentru copil (unul dintre copii era sugar) si niste haine.
Am intrat in bucatarie, am luat mancare si am iesit din nou afara. Spre dimineata, cand am intrat din nou in casa, pe lumina, am vazut cum ciupercile de metal de la lustre rosesera tencuiala pana la ciment, altceva nu se intamplase.
A doua zi au inceput sa vina vecini care fusesera in centru cu vesti despre dezastrul din oras. O saptamana nu am iesit din casa nici macar sa-mi cumpar paine. Mi-era frica sa ma uit pe geam. Vedeam la televizor blocurile daramate, oameni indurerati... Am dat telefon la servici si m-am invoit o saptamana. Imi era frica sa ies din casa, numai ideea ca s-ar putea sa ma intorc si sa vad in spatele meu blocul prabusit ma innebunea.
A doua zi dimineata s-a adus apa cu camioanele la complexul alimentar. S-a facut aprovizionarea la alimentara si la paine, au venit si au verificat instalatiile de gaze... Nu stiu in ce masura in prezent s-ar mai descurca autoritatile sa gestioneze o astfel de situatie.
Curent electric nu am avut pana a doua zi dupa-amiaza. Telefonul insa nu a functionat aproape o luna. Foarte multe centrale telefonice au fost deranjate atunci. Au fost niste aparate care s-au rasturnat, aratau la televizor niste echipamente ca niste dulapuri, rasturnate. Centrala de care apartineam noi a avut insa niste probleme deosebite, am inteles ca se sparsesera niste acumulatori si se varsase electrolitul pe jos, iar toate aparatele din centrala fusesera complet distruse. Centrala se afla in cladirea postei, la etaj. Daca era la parter nu ar fi patit nimic.
Armata a intrat imediat dupa cutremur sa caute supravietuitori. Apoi au fost desfacute ruinele, iar in 3 saptamani deja erau ridicate santiere noi pe locurile unde se prabusisera blocurile. Au fost si hoti dintre cei care au participat la actiunile de curatare a daramaturilor. Au fost impuscate persoane care adunau lucruri de valoare dintre daramaturi.
La Lizeanu nu mai erau urme de daramaturi dupa o luna. De la cutremur, in termen de 3 saptamani toti care au ramas pe drumuri au fost repartizati in apartamente noi, mobilate cu tot ce aveau nevoie, de exemplu in blocurile noi de la Bucur Obor. Erau mobilate complet, cu covor pe jos, paturi cu asternut... Crezi ca or sa mai faca autoritatile la fel intr-o situatie asemanatoare? Nu vor putea, nu au resurse...
Imi aduc aminte cat de rapid si-a revenit atunci Bucurestiul la normal. Evident, a ramas in oameni socul, durerea ca au pierdut rude, sau cunoscuti, dar nu am intalnit nici o situatie in care autoritatile sa nu acorde ajutorul necesar pentru reintrarea in normalitate.
Eu insa am ramas cu o frica tampita in mine, a trecut saptamana si trebuia sa ma duc la servici si nu aveam curajul sa plec. Voiam sa merg la policlinica sa mai iau o saptamana de concediu medical, dar pentru asta trebuia sa ies in oras. Pana la urma am plecat la medic. Pana in centru, unde era policlinica, am incercat sa ocolesc toate zonele in care stiam ca se intamplase ceva, ca se prabusise vreun bloc. Trebuia sa evit Scala. Am ocolit sa nu ajung in fata la Scala, stateam in capul strazilor si ma uitam daca se vedea ceva daramat. Mi-a luat o jumate de zi ca sa ajung la Policlinica dar pe la Eminescu tot am trecut pe o strada unde era un bloc cazut.
A trecut si saptamana de concediu medical si mi-am revenit apoi am inceput sa merg din nou la servici. Una dintre colegele mele a avut o sora care locuia in blocul care a cazut in Militari. Locuia la etajul 10 si a avut noroc ca etajul ei a venit cu totul jos, fara sa se rupa in bucati si ea a scapat cu viata.
In toamna lui 1977 aveam niste treaba in oras si am ajuns la intersectia de la Dorobanti si m-am oprit in parculetul de acolo. Eram obosita, am zis sa ma odihnesc pe o banca. Mi-am cumparat niste pufuleti si m-am asezat pe o banca. Pe banca din fata mea era un tanar de vreo 28 de ani. Se uita la mine, apoi intorcea capul, apoi iar se uita, iar intorcea capul. M-am gandit ca pofteste pufuleti si m-am dus cu punga la el si i-am zis sa tina pumnul sa ii dau niste pufuleti. A intins mana, i-am turnat pufuleti, i-a pus pe ziarul pe care il avea in brate si a inceput sa planga. Pe de o parte zambea la mine ca si cand ar fi vrut sa se scuze, dar nu se putea opri din plans.
M-am asezat pe banca mea, si a venit o doamna cu un catelus si s-a asezat langa mine. Doamna respectiva s-a uitat la el, apoi la mine, si m-a intrebat daca l-am tratat cu pufuleti. Am zis ca da. "Doamna, toti i-au murit la cutremur, a ramas singur si nici nu cunoaste pe nimeni, doar vecinii dar el s-a zapacit complet. Incearca vecinii sa-l bage intr-un camin."
A fost un soc cutremurul, pentru toata lumea, pentru ca din 1940 si pana in 1977 n-a mai fost nici un semn, sa zici ca te astepti sa vina ceva, si pe de alta parte, cand vedeai toate daramaturile alea vechi te gandeai, te speriai mai mult la gandul ce-ar fi fost daca ar fi cazut si blocurile noi. La foarte multi nu le venea sa creada ca nu au cazut blocurile noi.
Nu tii minte intamplari exacte, dar ramai cu memoria senzatiilor. Cand zici "la cutremur" imi vine in minte senzatia de frica, de panica... Te sperie nu faptul ca iti pica blocul in cap sau ca mori. Eu simteam panica si groaza cand realizam ca tot ceea ce poate fi mai stabil, pamantul, se misca.
(m.ax)
