Povestea gemenilor
Din acelasi ovul s-a intimplat sa fie conceputi doi gemeni. Au trecut secunde, minute, ore, si viata embrionara a inceput sa se dezvolte si sa devina din ce in ce mai complexa; la inceput aratau ca niste amoebe, apoi ca niste pui de broasca, apoi ca niste pestisori. Scinteia de viata din fiecare crestea pe zi ce trece si creierul fiecaruia dintre cei doi gemeni incepea sa prinda forma si sa creasca.
Odata cu dezvoltarea creierului, incepura sa apara tot felul de senzatii si perceptii, despre ceea ce ii inconjura, unul despre celalalt, despre viata si cresterea lor de fiecare zi. Ei descoperira ca viata e frumoasa, si incepura sa rida si sa se bucure, sa se miste din ce in ce mai energic.
Unul dintre ei spuse: "Ce noroc pe noi ca existam si ca avem la dispozitie aceasta lume minunata!"
Celalalt raspunse: "Da, binecuvintata fie mama noastra care ne-a dat viata si ne-a facut sa fim impreuna!"
Cei doi gemeni incepura sa creasca si, incetul cu incetul, la fiecare incepura sa prinda forma minute si picioruse, degete si unghii micute. Intinzindu-se si rasucindu-se in toate directiile, in mica lor lume, cei doi, pusi pe explorare, dadura de cordonul ombilical prin care primeau hrana de care aveau nevoie de la mama lor. Ei incepura sa cinte un cintecel, care suna cam asa: "ce buna este mama noastra care ne da din tot ce are, care se imparte pe ea insasi cu noi, copiii ei, care e una cu noi si noi cu ea!"
Saptaminile trecura, lunile trecura si din ce in ce, cei doi gemeni vedeau cum se produc tot felul de schimbari in viata si aspectul lor. Pielea lor incepu sa arate zbircita si incepura sa se ingrase.
"Oare ce se intimpla cu noi? De ce ne schimbam asa"? intreba baietelul.
"Cred ca ne apropiem de sfirsit", raspunse fetita, careia instinctul feminin ii spunea ceva.
Cei doi incepura sa se simta nelinistiti. Incepura sa se teama de nastere, pentru ca privita de acolo, nasterea echivala cu o moarte, trebuind sa paraseasca lumea in care traisera fara grija si atit de fericiti.
Unul spuse: "daca ar fi dupa mine, as sta aici pentru totdeauna. Crezi ca am gresit cu ceva de ne da afara?".
Celalalt raspunse: "Trebuie sa plecam, n-avem incotro. La fel s-a intimplat si cu cei care au trait aici inaintea noastra". Intr-adevar, erau urme clare si vizibile ca mai fusesera si altii inaintea lor, in lumea respectiva.
"Eu cred totusi ca exista viata dupa sfirsit. Sfirsitul nu poate sa fie decit un inceput, deci trebuie sa i se spuna nastere, sau cam asa ceva, altfel ce rost ar avea totul?"
Celalalt incepu sa plinga disperat "Cum sa fie viata dupa sfirsit? Nu se rupe legatura noastra vitala care ne-a legat pana acum de mama noastra, nu se produce in acest caz o separare de sursa noastra de viata, nu cadem noi in neant daca se rupe legatura cu mama, disparind astfel in nefiinta? S-a mai intors cineva vreodata inapoi de dincolo, odata ce s-a sfirsit cu viata lui in aceasta lume, ca sa ne spuna noua, celor care ne asteptam rindul in inima mamei, cum e dupa nastere? NU!!! Toti au disparut, s-au dus, sint morti!"
Si spunind asa, el incepu sa plinga disperat. "Daca singurul scop al conceptiei noastre si al cresterii noastre in aceasta lume, aici in mama noastra este sa fim dati afara din ea, tocmai cind am inteles si am invatat atitea lucruri, atunci viata noastra cu adevarat nu are nici un sens!
Stringind la piept pretioasa legatura care il tinea legat de mama, el adauga: "si daca viata este absurda, e clar ca de fapt nici nu exista mama. Ideea de mama nu are sens! Poate ca mama nu este decit un vid, in care noi traim asa, fara sa aiba nimeni grija de noi."
Fetita protesta: "Cum sa nu existe mama? Cine ne hraneste? Ce crezi ca este aceasta lume, in care noi crestem si sintem fericiti si protejati si iubiti?"
Baiatul insa plingea descurajat: "Nu e sigur ca sintem legati de mama, nu e sigur ca ea ne hraneste sau ne iubeste, si nu e deloc sigur ca mama exista. A vazut-o cineva vreodata? Unde este? Vezi ca nu exista asa ceva? Suntem numai noi in vid, suntem singuri. Mama nu este decit o inventie a noastra, am inventat acest concept pentru ca eram inca tineri si aveam nevoie de un concept care sa ne satisfaca anumite nevoi. Ideea de mama ne-a facut sa ne simtim in siguranta. Dar efectiv nu are cum sa existe mama.
Si astfel, in timp ce unul plingea disperat, celalalt se resemna si astepta, visind la mama pe care si-o imagina ca fiind o fiinta foarte buna si frumoasa. Se apropia termenul nasterii si din ce in ce semnele deveneau tot mai clare: ziua inevitabila era aproape. Cum nu puteau sa se nasca amindoi deodata, au trecut unul cate unul prin tunelul care i-a scos la o lumina orbitoare. Amindoi au inceput sa plinga cu putere, simtind eliberarea extraordinara si senzatiile deosebite si noi care ii inundau. Aerul le-a umplut plaminii si au inceput sa tuseasca, apoi s-au simtit plutind usor, pusi in bratele unei fapturi de vis, care mirosea dulce a lapte si miere si pe care, deschizind ochii si cautind-o cu toate simturile, au cunoscut-o ca fiind chiar mama lor. Alaturi, tatal zimbea fericit si isi saruta sotia.
Fratii si surorile lor scoteau sunete de incintare, fiecare dorind sa-i atinga sau sa le vorbeasca. In sfirsit, cei doi copii ajunsesera acasa, in familie.
Pace si Iubire pentru toti parintii si copiii lumii!
