-
Bine ati venit! Acesta este noul server al forumului Cutremur.net!
- Stare
Old DG
New member
- Înscris
- 9 Dec 2012
- Mesaje
- 3.437
- Scor reacție
- 0
" Alo, Centrala ?!
Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier.
Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete.
Receptorul stralucitor atarna intr-o parte.
Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.
Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare.
Numele ei era "Alo Centrala" si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie.
Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta.
Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama
era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul.
Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.
Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara. Telefonul!
Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul
telefonului si l-am dus la ureche. "Alo, Centrala!", am strigat in microfonul care era chiar deasupra
capului meu.
Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: "Centrala.".
- "Mi-am ranit degetul..." - m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat,
acum ca aveam o audienta.
- "Mamica ta nu este acasa?"- urma intrebarea.
- "Nu este nimeni acasa in afara de mine..."- am bolborosit.
- "Iti curge sange?" - m-a intrebat vocea..
- "Nu " - i-am raspuns. "M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau..."
- "Poti sa deschizi racitorul?" - m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.
- "Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de degetel " - spuse vocea.
Dupa aceea am inceput sa chem "Alo Centrala" pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie
iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia . .. M-a ajutat si la matematica.. .
Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.
A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat "Alo Centrala" si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca.
Am intrebat-o, "De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor,
trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii? "
Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, " Wayne , tine minte intotdeauna, ca mai sant si
alte lumi in care se poate canta."
Alta data la telefon, "Alo, Centrala!"
"Centrala." - mi-a raspuns vocea cunoscuta. "Cum se scrie cuvantul fix? " - am intrebat-o.
Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest.
Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston . Imi lipsea foarte mult prietena mea...
"Alo Centrala " ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa.
N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.
Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni ...
Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta,
pe care le-am avut la timpul acela.
Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea,Alo,Centrala, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.
Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi
continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle . Aveam o jumatate de ora intre avioane.
Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul
operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus:"Alo Centrala!"
Miraculos, am auzit aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. "Centrala."
Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: "Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix? " ... O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, "Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum."
Am ras, "Deci tu esti, intr-adevar, " - i-am spus. "Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea."
"Iar eu ma-ntreb," - zise ea, "daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi..."
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora. "Cu placere," - mi-a spus ea. "Intreaba de Sally."
M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la "Informatii" . Am intrebat de Sally.
"Sinteti un prieten?" - m-a intrebat.
"Da, un foarte vechi prieten... Wayne ..."
"Imi pare rau sa-ti spun asta," - mi-a spus ea. "Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani,
pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma."
Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, "Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?"
"Da." - i-am raspuns.
"Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta... L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc."
Mesajul ei era, "Spune-i ca sint si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer."
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally . . .
Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva.
A cui viata ai atins-o astazi? "
Cu siguran?? c? povestioara de mai jos nu este la prima lectur?. Dar am citit-o cu aceea?i emo?ie cu care am citit-o prima dat?... ?i m? consider a fi o fire foarte sensibil?.
Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier.
Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete.
Receptorul stralucitor atarna intr-o parte.
Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.
Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare.
Numele ei era "Alo Centrala" si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie.
Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta.
Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama
era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul.
Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.
Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara. Telefonul!
Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul
telefonului si l-am dus la ureche. "Alo, Centrala!", am strigat in microfonul care era chiar deasupra
capului meu.
Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: "Centrala.".
- "Mi-am ranit degetul..." - m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat,
acum ca aveam o audienta.
- "Mamica ta nu este acasa?"- urma intrebarea.
- "Nu este nimeni acasa in afara de mine..."- am bolborosit.
- "Iti curge sange?" - m-a intrebat vocea..
- "Nu " - i-am raspuns. "M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau..."
- "Poti sa deschizi racitorul?" - m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.
- "Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de degetel " - spuse vocea.
Dupa aceea am inceput sa chem "Alo Centrala" pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie
iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia . .. M-a ajutat si la matematica.. .
Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.
A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat "Alo Centrala" si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca.
Am intrebat-o, "De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor,
trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii? "
Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, " Wayne , tine minte intotdeauna, ca mai sant si
alte lumi in care se poate canta."
Alta data la telefon, "Alo, Centrala!"
"Centrala." - mi-a raspuns vocea cunoscuta. "Cum se scrie cuvantul fix? " - am intrebat-o.
Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest.
Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston . Imi lipsea foarte mult prietena mea...
"Alo Centrala " ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa.
N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.
Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni ...
Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta,
pe care le-am avut la timpul acela.
Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea,Alo,Centrala, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.
Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi
continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle . Aveam o jumatate de ora intre avioane.
Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul
operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus:"Alo Centrala!"
Miraculos, am auzit aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. "Centrala."
Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: "Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix? " ... O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, "Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum."
Am ras, "Deci tu esti, intr-adevar, " - i-am spus. "Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea."
"Iar eu ma-ntreb," - zise ea, "daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi..."
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora. "Cu placere," - mi-a spus ea. "Intreaba de Sally."
M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la "Informatii" . Am intrebat de Sally.
"Sinteti un prieten?" - m-a intrebat.
"Da, un foarte vechi prieten... Wayne ..."
"Imi pare rau sa-ti spun asta," - mi-a spus ea. "Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani,
pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma."
Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, "Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?"
"Da." - i-am raspuns.
"Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta... L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc."
Mesajul ei era, "Spune-i ca sint si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer."
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally . . .
Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva.
A cui viata ai atins-o astazi? "
Cu siguran?? c? povestioara de mai jos nu este la prima lectur?. Dar am citit-o cu aceea?i emo?ie cu care am citit-o prima dat?... ?i m? consider a fi o fire foarte sensibil?.
Old DG
New member
- Înscris
- 9 Dec 2012
- Mesaje
- 3.437
- Scor reacție
- 0
Povestea unei mame,
de Hans Christian Andersen
Mama statea langa micutul ei copil; era foarte trista pentru ca se temea ca acesta ar putea muri. Copilasul era foarte palid, ochisorii lui erau inchisi si, uneori, scotea cate o rasuflare grea, adanca, aproape ca un oftat, iar mama se uita la el cuprinsa de o tristete si mai mare.
Cineva a batut la usa, si un sarman batran a pasit inauntru. Era imbracat intr-un strai ce aducea cu o cerga pentru cai si avea cu adevarat nevoie de un astfel de vestmant ca sa ii tina de cald pentru ca era o iarna foarte rece; intreg tinutul era acoperit de zapada si gheata, iar vantul era atat de ascutit ca ar fi putut taia fetele oamenilor iesiti pe afara. Micutul s-a trezit pentru un moment, iar mama, vazand ca batranul tremura de frig, s-a ridicat si a pus o mica cana de bere pe soba pentru a se incalzi. Batranul s-a asezat pe fotoliul balansoar, iar mama si-a tras un scaun aproape de el, s-a uitat iarasi la copilul ei bolnav, ce continua sa respire greu, si l-a prins de mana lui micuta. "Crezi ca va ramane la mine, nu-i asa?" a zis ea. "Desigur ca Preainduratorul Dumnezeu nu il va lua de langa mine."
Batranul, care nu era altcineva decat Moartea, a dat din cap intr-un fel ciudat, ce putea insemna atat da, cat si nu, iar mama si-a indreptat spre podea ochii, in vreme ce lacrimile i se rostogoleau pe obraji. Apoi, capul i-a devenit foarte greu, caci nu isi inchisese ochii de trei zile si trei nopti, si a adormit, dar numai pentru cateva clipe. Tremurand de frig, a sarit apoi in picioare si a privit in jur. Batranul plecase, iar copilul ei si el era dus! Batranul il luase cu el. Intr-un colt al camerei, vechiul ceas cu pendula a inceput sa bata, lanturile i-au huruit, greutatile i-au cazut la pamant, iar ceasul s-a oprit.
Biata mama s-a repezit afara din casa chemandu-si copilul. In zapada, statea o femeie in haine lungi si negre, iar ea i-a zis mamei, "Moartea a fost in camera ta. Am vazut-o fugind impreuna cu copilasul tau; ea alearga mai repede ca vantul si nu aduce niciodata inapoi ceea ce ia."
"Spune-mi macar pe ce drum a luat-o," a rugat-o mama, "spune-mi si o voi gasi."
"Stiu drumul," i-a raspuns femeia imbracata in straie negre, "dar inainte de a-ti spune care este acela, trebuie sa imi canti toate cantecele pe care le-ai dat glas pentru copilul tau; imi plac aceste cantece, si le-am auzit si altadata. Eu sunt Noaptea, si am vazut cum curgeau lacrimile tale in vreme ce cantai."
"Ti le voi canta pe toate," i-a spus mama, "dar nu ma intarzia acum. Trebuie sa ajung din urma Moartea, sa imi gasesc copilul."
Noaptea a ramas insa tacuta si nemiscata. Apoi, mama a plans si a cantat, si si-a framantat mainile. Au fost multe cantece, si lacrimi si mai multe, pana cand Noaptea a zis, "Du-te spre dreapta, in padurea intunecata de brazi, pentru ca intr-acolo am vazut ca s-a dus Moartea cu copilasul tau."
In timp ce mergea prin padure, mama a ajuns la o rascruce de drumuri, si nu a stiut incotro sa se indrepte. Chiar langa ea, se gasea un tufis plini de spini; nu avea nici flori, si nici frunze, pentru ca era iarna, iar de crengi ii atarnau turturi. "Nu ai zarit pe unde s-a dus Moartea impreuna cu micul meu copil?" l-a intrebat ea.
"Ba da," i-a raspusns tufisul , "insa nu iti spun pana cand nu ma incalzesti la pieptul tau. Este un frig de moarte aici, si simt ca inghet cu totul."
Mama a tras tufisul cat mai aproape de pieptul ei, astfel incat sa il dezghete, ghimpii lui i-au patruns in carne, si din trupul ei au tasnit picaturi mari de sange; tufisul a scos la iveala boboci proaspeti, verzi, care s-au transformat apoi in flori in mijlocul acelei nopti inghetate de iarna. Da, intr-atat de calda este inima unei mame indurerate! Dupa aceea, tufisul a indrumat-o pe ce cale trebuia sa mearga.
Mama a mai mers o vreme si a ajuns la un mare lac, pe malurile caruia nu zarea nici o barca sau vreun vapor. Lacul nu era destul de inghetat pentru a putea pasi peste el, si nici atat de putin adanc incat sa poata trece prin el. Cu toate acestea, ea trebuia sa il traverseze daca voia sa isi gaseasca copilul. Mama s-a intins pe jos, la marginea lacului, vrand sa ii soarba toata apa, un lucru imposibil pentru orice fiinta de pe pamant; ingrijorata mama s-a gandit insa ca poate se va intampla vreo minune care sa ii fie de ajutor.
"Nu vei reusi niciodata sa faci asta," i-a spus lacul, "mai bine, haide sa facem un targ. Imi place sa adun perle, iar ochii tai sunt cei mai puri din cati am vazut vreodata. Daca iti versi acei ochi in lacrimi catre apele mele, te voi duce catre marea casa in care locuieste Moartea si creste flori si copaci, fiecare fiind cate o viata de om."
"Ah, ce nu as da pentru a-mi gasi copilul!" a exclamat mama inlacrimata; si, in timp ce plangea, ochii i-au cazut in adancurile lacului, devenind doua pretioase perle.
Apoi, lacul a ridicat-o, si a purtat-o, ca intr-un leagan, pe deasupra apelor pana la celalalt mal, unde se afla o un fel de constructie minunata, lunga de cateva mile. Nimeni nu putea spune daca era un munte acoperit de paduri si plin de pesteri sau ceva ce fusese cladit. Biata mama nu putea insa zari acest lucru pentru ca isi plansese ochii in lac. "Unde pot gasi Moartea, care mi-a luat de curand copilul?" a intrebat ea.
"Nu a sosit inca," i-a raspuns o batrana cu parul incaruntit, care se afla prin preajma, carand apa in casa Mortii. "Cum ai gasit drumul pana aici? Si cine ti-a dat ajutor?"
"Dumnezeu m-a ajutat," i-a raspuns ea. "El este plin de mila; nu esti si tu miloasa? Unde imi pot afla copilul?"
"Nu stiu nimic de nici un copil," i-a zis batrana, "iar tu esti oarba. Multe flori si multi copaci s-au vestejit azi noapte, iar Moartea va veni curand sa puna altii in loc. Stii deja ca fiecare om are o viata-copac sau o viata-floare, asa cum i s-a hotarat. Arata ca niste plante, dar in fiecare este o inima care bate. Si inimile copiilor bat, asa ca poate, in acest fel, iti vei putea recunoaste copilasul. Dar ce imi dai ca sa iti spun mai multe despre ceea ce ai de facut?"
"Nu am nimic de daruit," i-a raspuns indurerata mama, "insa as putea merge pana la capatul pamantului pentru tine."
"Nu ai ce sa-mi dai acolo," a glasuit batrana, "dar imi poti darui parul tau negru si lung. Stii bine cat de frumos este, si mi-ar place sa-l am. Poti lua in schimb parul meu carunt."
"Nu vrei nimic mai mult?", a zis mama. "Ti-l dau cu placere." I-a dat asadar frumoasele ei cosite, primind inapoi parul albit al batranei. Au mers apoi impreuna in casa Mortii, unde florile si copacii se inaltau intr-un minunat belsug. Zambile in floare, acoperite cu clopote de sticla, si frumosi bujori cresteau la fel de viguros precum copacii. Erau acolo si plante de apa, unele foarte proaspete, altele aratand palite, printre care se strecurau serpi si de tulpinele carora se agatau crabi negri. Se ridicau spre cer nobili palmieri, stejari, si bananieri, sub care infloreau cimbrul si patrunjelul. Fiecare floare si copac avea un nume, si fiecare reprezenta o viata, apartinand unor oameni ce inca traiau, unii in China, altii in Groenlanda, iar altii prin alte parti ale lumii. Unii mari arbori fusesra plantati in ghivece mici, asa ca se chinuiau sa isi faca mai mult loc, parand cat pe ce sa faca tandari ghivecele; in acelasi timp, multe flori micute cresteau in pamant bogat, cu muchi in preajma lor, ingrijite si cultivate cu grija. Indurerata mama s-a aplecat asupra micilor plante, si a auzit inima de om ce batea in fiecare, pana cand a recunoscut inima copilasului ei printre milioane de inimi ale altora.
"El este," a strigat ea, intinzandu-si mainile catre o floare de sofran ce isi pleca spre pamant capsorul bolnav.
"Nu atinge floarea," a tipat batrana, "ci stai langa ea, iar cand vine Moartea - trebuie sa apara din clipa in clipa - nu o lasa sa o smulga, si amenint-o ca daca va face asa, vei smulge si tu din radacina alte flori din jur. Acest lucru ar trebui sa o infricoseze, pentru ca trebuie sa dea socoteala lui Dumnezeu pentru fiecare din ele. Nici una nu poate fi scoasa cu tot cu radacina din pamant daca nu primeste permisiunea sa faca asta."
Curand, s-a simtit in casa un fior rece, de gheata, iar mama oarba si-a dat seama ca Moartea isi facuse aparitia.
"Cum ai aflat calea pana aici? a intrebat ea. "Cum ai putut ajunge pana aici mai repede decat mine?"
"Sunt o mama," i-a raspuns femeia.
Moartea si-a intins mainile catre mica si delicata floare de sofran, dar mama o inconjura cu palmele sale, avand totodata mare grija sa nu o atinga. Moartea a suflat mai rece decat vantul cel inghetat, iar bratele mamei au cazut lipsite de putere.
"Nu ma poti infrange," i-a spus Moartea.
"Ba, cu ajutorul lui Dumnezeu, o pot face," i-a replicat ea.
"Eu fac numai voia Lui," a exclamat Moartea. "Eu sunt gradinarul Lui. Eu iau toate florile si toti copacii Lui, si le sadesc in gradinile raiului, pe un taram necunoscut de nimeni. Cum infloresc acolo si cum arata acea gradina nu am voie sa iti spun."
"Da-mi inapoi copilul, " a strigat mama, plangand si implorand. Apoi, si-a apropiat mainile de doua flori si a tipat catre Moarte, "Am sa-ti rup toate florile, pentru ca am ajuns la capatul disperarii."
"Nu le atinge," a atentionat-o Moartea. "Spui ca esti nefericita; vrei sa faci o alta mama la fel de nefericita ca si tine?"
"O alta mama!" a strigat biata femeie, si si-a indepartat mainile de cele doua flori.
"Iata-ti ochii," a zis Moartea. "I-am scos din lac pentru tine. Straluceau atat de tare incat am stiut de indata ca sunt ai tai. Ia-i inapoi - acum sunt mai limpezi decat inainte - si uita-te in fantana adanca de langa tine. Am sa-ti destainuiesc numele celor doua flori pe care voiai sa le smulgi, si ai sa vezi viitorul fiintelor umane pe care le reprezinta, si ce erai pe cale sa nenorocesti si sa distrugi."
Mama s-a uitat in adancul fantanii si a vazut cum unul din oamenii carora le apartineau acele flori devenea o binecuvantare pentru lume, raspandind o mare bucurie si fericire in jurul sau. A zarit insa ca viata celuilalt era plina de nevoi si saracie, de griji si necazuri.
"Amandoi sunt asa prin vointa lui Dumnezeu," a zis Moartea.
"Care din ele este floarea nefericita, si care cea binecuvantata?" a intrebat femeia.
"Acest lucru nu ti-l pot marturisi," a zis Moartea, "insa pot sa iti spun ca una din flori reprezinta propriul tau copil. Ceea ce ai vazut este destinul copilului tau, viitorul propriului tau copil."
Mama a strigat inspaimantata, "Care din flori este cea a copilului meu? Spune-mi. Elibereaza-l pe copilul nefericit. Elibereaza-l de atatea chinuri. Mai curand ia-l cu tine. Condu-l in imparatia lui Dumnezeu. Uita de lacrimile si rugamintile mele; uita de tot ce am spus si am facut."
"Nu te inteleg," a ingaimat Moartea. "Iti vrei copilul inapoi? Sau sa il duc intr-un loc pe care nu-l vei sti vreodata?"
Mama si-a framantat mainile, a cazut in genunchi si s-a rugat lui Dumnezeu. "Nu imi asculta, Doamne, rugaciunile atunci cand se impotrivesc vointei Tale, care de-a pururi este cea potrivita. Ah, nu le asculta;" iar capul i-a cazut catre piept. Moartea a dus apoi copilul ei pe un taram de nimeni stiut.
de Hans Christian Andersen
Mama statea langa micutul ei copil; era foarte trista pentru ca se temea ca acesta ar putea muri. Copilasul era foarte palid, ochisorii lui erau inchisi si, uneori, scotea cate o rasuflare grea, adanca, aproape ca un oftat, iar mama se uita la el cuprinsa de o tristete si mai mare.
Cineva a batut la usa, si un sarman batran a pasit inauntru. Era imbracat intr-un strai ce aducea cu o cerga pentru cai si avea cu adevarat nevoie de un astfel de vestmant ca sa ii tina de cald pentru ca era o iarna foarte rece; intreg tinutul era acoperit de zapada si gheata, iar vantul era atat de ascutit ca ar fi putut taia fetele oamenilor iesiti pe afara. Micutul s-a trezit pentru un moment, iar mama, vazand ca batranul tremura de frig, s-a ridicat si a pus o mica cana de bere pe soba pentru a se incalzi. Batranul s-a asezat pe fotoliul balansoar, iar mama si-a tras un scaun aproape de el, s-a uitat iarasi la copilul ei bolnav, ce continua sa respire greu, si l-a prins de mana lui micuta. "Crezi ca va ramane la mine, nu-i asa?" a zis ea. "Desigur ca Preainduratorul Dumnezeu nu il va lua de langa mine."
Batranul, care nu era altcineva decat Moartea, a dat din cap intr-un fel ciudat, ce putea insemna atat da, cat si nu, iar mama si-a indreptat spre podea ochii, in vreme ce lacrimile i se rostogoleau pe obraji. Apoi, capul i-a devenit foarte greu, caci nu isi inchisese ochii de trei zile si trei nopti, si a adormit, dar numai pentru cateva clipe. Tremurand de frig, a sarit apoi in picioare si a privit in jur. Batranul plecase, iar copilul ei si el era dus! Batranul il luase cu el. Intr-un colt al camerei, vechiul ceas cu pendula a inceput sa bata, lanturile i-au huruit, greutatile i-au cazut la pamant, iar ceasul s-a oprit.
Biata mama s-a repezit afara din casa chemandu-si copilul. In zapada, statea o femeie in haine lungi si negre, iar ea i-a zis mamei, "Moartea a fost in camera ta. Am vazut-o fugind impreuna cu copilasul tau; ea alearga mai repede ca vantul si nu aduce niciodata inapoi ceea ce ia."
"Spune-mi macar pe ce drum a luat-o," a rugat-o mama, "spune-mi si o voi gasi."
"Stiu drumul," i-a raspuns femeia imbracata in straie negre, "dar inainte de a-ti spune care este acela, trebuie sa imi canti toate cantecele pe care le-ai dat glas pentru copilul tau; imi plac aceste cantece, si le-am auzit si altadata. Eu sunt Noaptea, si am vazut cum curgeau lacrimile tale in vreme ce cantai."
"Ti le voi canta pe toate," i-a spus mama, "dar nu ma intarzia acum. Trebuie sa ajung din urma Moartea, sa imi gasesc copilul."
Noaptea a ramas insa tacuta si nemiscata. Apoi, mama a plans si a cantat, si si-a framantat mainile. Au fost multe cantece, si lacrimi si mai multe, pana cand Noaptea a zis, "Du-te spre dreapta, in padurea intunecata de brazi, pentru ca intr-acolo am vazut ca s-a dus Moartea cu copilasul tau."
In timp ce mergea prin padure, mama a ajuns la o rascruce de drumuri, si nu a stiut incotro sa se indrepte. Chiar langa ea, se gasea un tufis plini de spini; nu avea nici flori, si nici frunze, pentru ca era iarna, iar de crengi ii atarnau turturi. "Nu ai zarit pe unde s-a dus Moartea impreuna cu micul meu copil?" l-a intrebat ea.
"Ba da," i-a raspusns tufisul , "insa nu iti spun pana cand nu ma incalzesti la pieptul tau. Este un frig de moarte aici, si simt ca inghet cu totul."
Mama a tras tufisul cat mai aproape de pieptul ei, astfel incat sa il dezghete, ghimpii lui i-au patruns in carne, si din trupul ei au tasnit picaturi mari de sange; tufisul a scos la iveala boboci proaspeti, verzi, care s-au transformat apoi in flori in mijlocul acelei nopti inghetate de iarna. Da, intr-atat de calda este inima unei mame indurerate! Dupa aceea, tufisul a indrumat-o pe ce cale trebuia sa mearga.
Mama a mai mers o vreme si a ajuns la un mare lac, pe malurile caruia nu zarea nici o barca sau vreun vapor. Lacul nu era destul de inghetat pentru a putea pasi peste el, si nici atat de putin adanc incat sa poata trece prin el. Cu toate acestea, ea trebuia sa il traverseze daca voia sa isi gaseasca copilul. Mama s-a intins pe jos, la marginea lacului, vrand sa ii soarba toata apa, un lucru imposibil pentru orice fiinta de pe pamant; ingrijorata mama s-a gandit insa ca poate se va intampla vreo minune care sa ii fie de ajutor.
"Nu vei reusi niciodata sa faci asta," i-a spus lacul, "mai bine, haide sa facem un targ. Imi place sa adun perle, iar ochii tai sunt cei mai puri din cati am vazut vreodata. Daca iti versi acei ochi in lacrimi catre apele mele, te voi duce catre marea casa in care locuieste Moartea si creste flori si copaci, fiecare fiind cate o viata de om."
"Ah, ce nu as da pentru a-mi gasi copilul!" a exclamat mama inlacrimata; si, in timp ce plangea, ochii i-au cazut in adancurile lacului, devenind doua pretioase perle.
Apoi, lacul a ridicat-o, si a purtat-o, ca intr-un leagan, pe deasupra apelor pana la celalalt mal, unde se afla o un fel de constructie minunata, lunga de cateva mile. Nimeni nu putea spune daca era un munte acoperit de paduri si plin de pesteri sau ceva ce fusese cladit. Biata mama nu putea insa zari acest lucru pentru ca isi plansese ochii in lac. "Unde pot gasi Moartea, care mi-a luat de curand copilul?" a intrebat ea.
"Nu a sosit inca," i-a raspuns o batrana cu parul incaruntit, care se afla prin preajma, carand apa in casa Mortii. "Cum ai gasit drumul pana aici? Si cine ti-a dat ajutor?"
"Dumnezeu m-a ajutat," i-a raspuns ea. "El este plin de mila; nu esti si tu miloasa? Unde imi pot afla copilul?"
"Nu stiu nimic de nici un copil," i-a zis batrana, "iar tu esti oarba. Multe flori si multi copaci s-au vestejit azi noapte, iar Moartea va veni curand sa puna altii in loc. Stii deja ca fiecare om are o viata-copac sau o viata-floare, asa cum i s-a hotarat. Arata ca niste plante, dar in fiecare este o inima care bate. Si inimile copiilor bat, asa ca poate, in acest fel, iti vei putea recunoaste copilasul. Dar ce imi dai ca sa iti spun mai multe despre ceea ce ai de facut?"
"Nu am nimic de daruit," i-a raspuns indurerata mama, "insa as putea merge pana la capatul pamantului pentru tine."
"Nu ai ce sa-mi dai acolo," a glasuit batrana, "dar imi poti darui parul tau negru si lung. Stii bine cat de frumos este, si mi-ar place sa-l am. Poti lua in schimb parul meu carunt."
"Nu vrei nimic mai mult?", a zis mama. "Ti-l dau cu placere." I-a dat asadar frumoasele ei cosite, primind inapoi parul albit al batranei. Au mers apoi impreuna in casa Mortii, unde florile si copacii se inaltau intr-un minunat belsug. Zambile in floare, acoperite cu clopote de sticla, si frumosi bujori cresteau la fel de viguros precum copacii. Erau acolo si plante de apa, unele foarte proaspete, altele aratand palite, printre care se strecurau serpi si de tulpinele carora se agatau crabi negri. Se ridicau spre cer nobili palmieri, stejari, si bananieri, sub care infloreau cimbrul si patrunjelul. Fiecare floare si copac avea un nume, si fiecare reprezenta o viata, apartinand unor oameni ce inca traiau, unii in China, altii in Groenlanda, iar altii prin alte parti ale lumii. Unii mari arbori fusesra plantati in ghivece mici, asa ca se chinuiau sa isi faca mai mult loc, parand cat pe ce sa faca tandari ghivecele; in acelasi timp, multe flori micute cresteau in pamant bogat, cu muchi in preajma lor, ingrijite si cultivate cu grija. Indurerata mama s-a aplecat asupra micilor plante, si a auzit inima de om ce batea in fiecare, pana cand a recunoscut inima copilasului ei printre milioane de inimi ale altora.
"El este," a strigat ea, intinzandu-si mainile catre o floare de sofran ce isi pleca spre pamant capsorul bolnav.
"Nu atinge floarea," a tipat batrana, "ci stai langa ea, iar cand vine Moartea - trebuie sa apara din clipa in clipa - nu o lasa sa o smulga, si amenint-o ca daca va face asa, vei smulge si tu din radacina alte flori din jur. Acest lucru ar trebui sa o infricoseze, pentru ca trebuie sa dea socoteala lui Dumnezeu pentru fiecare din ele. Nici una nu poate fi scoasa cu tot cu radacina din pamant daca nu primeste permisiunea sa faca asta."
Curand, s-a simtit in casa un fior rece, de gheata, iar mama oarba si-a dat seama ca Moartea isi facuse aparitia.
"Cum ai aflat calea pana aici? a intrebat ea. "Cum ai putut ajunge pana aici mai repede decat mine?"
"Sunt o mama," i-a raspuns femeia.
Moartea si-a intins mainile catre mica si delicata floare de sofran, dar mama o inconjura cu palmele sale, avand totodata mare grija sa nu o atinga. Moartea a suflat mai rece decat vantul cel inghetat, iar bratele mamei au cazut lipsite de putere.
"Nu ma poti infrange," i-a spus Moartea.
"Ba, cu ajutorul lui Dumnezeu, o pot face," i-a replicat ea.
"Eu fac numai voia Lui," a exclamat Moartea. "Eu sunt gradinarul Lui. Eu iau toate florile si toti copacii Lui, si le sadesc in gradinile raiului, pe un taram necunoscut de nimeni. Cum infloresc acolo si cum arata acea gradina nu am voie sa iti spun."
"Da-mi inapoi copilul, " a strigat mama, plangand si implorand. Apoi, si-a apropiat mainile de doua flori si a tipat catre Moarte, "Am sa-ti rup toate florile, pentru ca am ajuns la capatul disperarii."
"Nu le atinge," a atentionat-o Moartea. "Spui ca esti nefericita; vrei sa faci o alta mama la fel de nefericita ca si tine?"
"O alta mama!" a strigat biata femeie, si si-a indepartat mainile de cele doua flori.
"Iata-ti ochii," a zis Moartea. "I-am scos din lac pentru tine. Straluceau atat de tare incat am stiut de indata ca sunt ai tai. Ia-i inapoi - acum sunt mai limpezi decat inainte - si uita-te in fantana adanca de langa tine. Am sa-ti destainuiesc numele celor doua flori pe care voiai sa le smulgi, si ai sa vezi viitorul fiintelor umane pe care le reprezinta, si ce erai pe cale sa nenorocesti si sa distrugi."
Mama s-a uitat in adancul fantanii si a vazut cum unul din oamenii carora le apartineau acele flori devenea o binecuvantare pentru lume, raspandind o mare bucurie si fericire in jurul sau. A zarit insa ca viata celuilalt era plina de nevoi si saracie, de griji si necazuri.
"Amandoi sunt asa prin vointa lui Dumnezeu," a zis Moartea.
"Care din ele este floarea nefericita, si care cea binecuvantata?" a intrebat femeia.
"Acest lucru nu ti-l pot marturisi," a zis Moartea, "insa pot sa iti spun ca una din flori reprezinta propriul tau copil. Ceea ce ai vazut este destinul copilului tau, viitorul propriului tau copil."
Mama a strigat inspaimantata, "Care din flori este cea a copilului meu? Spune-mi. Elibereaza-l pe copilul nefericit. Elibereaza-l de atatea chinuri. Mai curand ia-l cu tine. Condu-l in imparatia lui Dumnezeu. Uita de lacrimile si rugamintile mele; uita de tot ce am spus si am facut."
"Nu te inteleg," a ingaimat Moartea. "Iti vrei copilul inapoi? Sau sa il duc intr-un loc pe care nu-l vei sti vreodata?"
Mama si-a framantat mainile, a cazut in genunchi si s-a rugat lui Dumnezeu. "Nu imi asculta, Doamne, rugaciunile atunci cand se impotrivesc vointei Tale, care de-a pururi este cea potrivita. Ah, nu le asculta;" iar capul i-a cazut catre piept. Moartea a dus apoi copilul ei pe un taram de nimeni stiut.
Old DG
New member
- Înscris
- 9 Dec 2012
- Mesaje
- 3.437
- Scor reacție
- 0
Piele de Magar
Poveste dupa Charles Perrault
A fost odata ca niciodata un rege care era cel mai puternic conducator de pe tot pamantul. Bun si drept in vreme de pace, necrutator in timp de razboi, dusmanii ii stiau de frica, iar supusii ii erau fericiti si multumiti. Sotia si tovarasa lui viata era atat virtuoasa, cat si foarte frumoasa, din casatoria celor doi venind pe lume o fata.
Marele si magnificul lor palat era plin de curteni, iar grajdurile lor se mandreau cu armasari mici si mari, din toate rasele. Ceea ce uimea insa pe oricine intra in aceste grajduri era locul de onoare acordat unui magar cu doua urechi lungi. Isi merita aceasta pretuire pentru ca, in fiecare dimineata, nu slobozea peste paie balegar, ci o gramajoara de monede de aur.
Cerurile, ce par a impleti binele cu raul, au permis ca o boala groaznica sa o atace pe regina. S-a cautat ajutor in toate partile, dar nici doctorii, nici vracii nu au fost in stare sa zagazuiasca febra ce crestea zi de zi. In cele din urma, pe patul de moarte, regina i-a zis sotului ei: "Promite-mi ca, dupa ce voi muri, vei gasi o femeie mai inteleapta si mai frumoasa decat mine, cu care te vei insura si care iti va naste un mostenitor pentru tronul tau."
Increzatoare ca ii va fi imposibil sa descopere o astfel de femeie, regina credea astfel ca sotul ei nu se va mai casatori niciodata. Regele a promis ceea ce ii cerea sotia muribunda, si, putin timp dupa aceea, ea si-a dat ultima suflare in bratele lui.
Catava vreme, regele nu a putut fi mangaiat in nici un fel de durerea ce il chinuia noapte si zi. Cateva luni mai tarziu, la indemnul curtenilor sai, a fost nevoit, totusi, sa accepte a se recasatori, insa acest lucru era destul de dificil, pentru ca trebuia sa isi tina promisiunea fata de sotia lui moarta, si oricat de mult a cautat, nu a putut gasi nici o femeie inzestrata cu destula intelepciune si frumusete. Numai fiica sa avea o virtute si o frumusete cu mult mai mari decat cele ale fostei regine.
Numai insurandu-se cu propria lui fiica isi putea respecta juramantul facut nevestei sale inainte de moarte, asa ca nu a mai stat mult pe ganduri si a cerut-o in casatorie. Acest lucru a inspaimantat-o si a intristat-o pe printesa, care a incercat, in zadar, sa ii arate tatalui ei ce mare greseala facea. Tulburata de propunerea regelui, s-a dus la nasa ei, o zana ce locuia intr-o pestera alcatuita din corali si perle.
"Stiu de ce ai venit aici," i-a spus nasa ei."Porti in inima ta o mare tristete. Dar eu sunt aici pentru a te ajuta, si nu ti se va intampla nimic rau daca imi urmezi sfatul. Nu este bine sa te revolti impotriva tatalui tau, insa spune-i ca ai nevoie de o rochie de culoarea cerului. In mod sigur, nu va fi in stare sa iti implineasca aceasta dorinta."
Printesa s-a dus, asadar, la tatal ei, si i-a zis ce isi dorea. Imediat, regele i-a chemat pe cei mai buni croitori din regat, poruncindu-le sa croiasca, fara intarziere, o rochie de culoarea cerului, si amenintandu-i ca de nu vor face asta vor sfarsi cu totii spanzurati.
A doua zi, rochia a fost aratata printesei. Avea cel mai frumos albastru al cerurilor. Coplesita atat de bucurie, cat si de teama, nu stia ce sa se mai faca, insa nasa ei a sfatuit-o, "Cere-i sa-ti dea o rochie de culoarea lunii. Fara nici o indoiala, nu va putea sa iti faca acest hatar."
N-a trecut mult timp dupa ce printesa i-a zis tatalui sau ce voia, ca regele si-a si chemat mesterii in broderie, si le-a poruncit sa faca o rochie de culoarea lunii in rastimp de patru zile. In ziua hotarata, rochia a fost gata, iar printesa a fost incantata de frumusetea ei.
Cu toate acestea, nasa ei a imboldit-o iarasi sa ii ceara ceva regelui, si anume o rochie la fel de stralucitoare precum soarele. Tatal ei a trimis dupa un bogat giuvaergiu si i-a poruncit sa faca o rochie din aur si diamante, avertizandu-l ca daca nu va reusi, va fi sortit pieirii. Dupa o saptamana, bijuteriul a terminat rochia, ce era atat de frumoasa si luminoasa incat lua vederea oricui o privea.
Printesa nu stia cum sa ii multumeasca regelui, dar, inca o data, nasa ei i-a soptit in ureche, "Cere-i pielea magarului din grajdurile regale. Regele nu va avea cum sa faca acest lucru. Daca nu cumva ma insel amarnic, nu ti-o va da vreodata." Nasa nu isi dadea seama insa cat de mult isi dorea regele sa isi multumeasca fiica. Aproape de indata, pielea magarului a fost adusa printesei.
Infricosata peste poate, printesa s-a mai dus o data la nasa ei, pentru a-i cere ajutorul. "Prefa-te", i-a spus ea, "ca accepti cererea in casatorie. Promite-i regelui tot ce vrea, insa, in acelasi timp, pregateste-te sa fugi din tara."
"Aici", a continuat zana, "este un cufar in care vom pune hainele tale, oglinda ta, borcanele cu sulimanuri, diamantele si celelalte bijuterii. Am sa-ti dau o bagheta magica. Ori de cate ori o vei avea in mana, cufarul te va urma pretutindeni, intotdeuna ascuns sub pamant. De fiecare data cand vei voi sa il deschizi, nu va trebui decat sa atingi cu bagheta pamantul, iar cufarul se va infatisa inaintea ta."
"Pentru a-ti ascunde adevarata infatisare, pielea de magar este nemaipomenit de buna, intrucat, atunci cand vei fi inlauntrul ei, nimeni nu va crede ca o fata atat de frumoasa poate fi acoperita de un lucru atat de infiorator. "
A doua zi, in zori, printesa a disparut din palat, asa cum fusese sfatuita. Oamenii regelui au cautat-o peste tot, in case, de-a lungul drumurilor, oriunde s-ar fi putut piti, dar totul a fost in zadar. Nimeni nu isi putea inchipui ce s-a intamplat cu ea.
In aceasta vreme, printesa continua sa fuga cat mai departe de tatal ei. Cand se intalnea cu cineva, isi intindea mainile, cersind sa i se dea un loc unde ar fi putut munci. Ea arata insa atat de lipsita de frumusete si respingatoare in pielea ei de magar, incat nimeni nu voia sa aiba de a face cu o astfel de creatura.
Departe, tot mai departe, a calatorit printesa pana cand a ajuns la o gospodarie de la tara unde era nevoie de o sarmana servitoare pentru a spala carpele de vase si a face curat in cotetele procilor. A fost trimisa sa munceasca intr-un colt al bucatariei, fiind mereu tinta bataii de joc si a glumelor nesarate ale celorlalti servitori.
Numai duminica putea sa se odihneasca putin. Dupa ce isi termina treburile de dimineata, mergea in camaruta ei, inchidea cu grija usa si se imbaia. Apoi, deschidea cufarul, scotea afara borcanele cu sulimanuri, si se facea iarasi frumoasa. Apoi, incerca rochia de culoarea lunii, pe cea ce stralucea ca soarele si, in cele din urma, pe cea de albastrul cerului. Singura ei parere de rau era ca nu avea destul loc pentru trenele rochiilor. Era fericita, oricum, pentru ca se vedea iarasi tanara si frumoasa, iar acest lucru o ajuta sa treca mai usor peste inca o saptamana de calvaruri, pana in urmatoarea duminica.
In marea gospodarie unde lucra, era o crescatorie de pasari apartinand unui puternic rege. Erau tinute aici tot felul de pasari ciudate, cu obiceiuri si mai ciudate. Fiul regelui se oprea adeseori la aceasta gospodarie atunci cand se intorcea de la vanatoare si dorea sa se bucure de o bautura rece impreuna cu curtenii sai.
Piele de Magar se uita cu afectiune la el si isi amintea ca dedesuptul murdariei si a zdrentelor ei se afla inca o inima de printesa. Ce maniere alese are, se gandea ea. Cat de gratios este! Cat de fericita trebuie sa fie femeia careia i-a daruit inima! Daca mi-ar da o rochie cat de simpla, m-as simti in ea mult mai bine decat in oricare din rochiile mele minunate.
Intr-o zi, tanarul print a pornit sa cerceteze curios prin gospodarie, si a ajuns intr-un hol intunecat, la capatul caruia se afla micuta camera a lui Piele de Magar. Din intamplare, s-a uitat prin gaura cheii. Era duminica, iar Piele de Magar isi imbracase rochia din aur si diamante care lucea la fel ca soarele. Printul a ramas fara suflare la vazul frumusetii, tineretii si modestiei fetei. De trei ori a fost cat pe ce sa intre in camera ei, dar de fiecare data s-a stapanit si a dat inapoi.
Odata intors la palatul tatalui sau, printul a devenit mereu ganditor, oftand zi si noapte, si refuzand sa mai ia parte la vreun bal sau carnaval. Si-a pierdut pofta de mancare si, pana la urma, s-a cufundat intr-o pustiitoare si adanca tristete. A intrebat cine era acea fata frumoasa care statea in camaruta saracacioasa, si i s-a spus ca nu putea fi vorba decat despre Piele de Magar, cea mai urata creatura de pe pamant, cu exceptia lupului, si, in mod sigur, un remediu de nadejde impotriva iubirii. Nu ii venea sa creada acest lucru, si, in schimb, refuza sa dea uitarii ce vazuse cu proprii lui ochi.
Mama lui, regina, l-a rugat sa ii marturiseasca ce anume il supara. Printul a gemut, a plans si a oftat, dar nu a spus nimic altceva decat ca isi doreste ca Piele de magar sa ii faca o prajitura cu propriile ei maini.
"Vai, Doamne," i s-a zis reginei, "aceasta Piele de Magar nu este decat o servitoare amarata si murdara."
"Nu conteaza," a raspuns regina. Trebuie sa facem asa cum vrea fiul meu. Este singurul fel prin care-l putem salva."
Asa s-a facut ca Piele de Magar a luat niste faina, pe care o macinase cat putuse de fin, niste zahar, unt si cateva oua proaspete, si s-a inchis in camera ei pentru a face prajitura. Mai intai, insa, si-a spalat fata si mainile, si si-a imbracat rochia precum luna in onoarea sarcinii pe care o avea de indeplinit.
Se spune ca, poate din prea mare graba, de pe degetul lui Piele de Magar a alunecat in aluat un inel de mare pret. Unii, care cunosc urmarea acestei povesti, se pot gandi ca ea a facut dinadins acest lucru, si probabil ca au dreptate, pentru ca, atunci cand printul s-a oprit la usa ei si s-a uitat prin gaura cheii, ea trebuie sa isi fi dat seama ca era privita de el. Si era, probabil, sigura ca inelul va fi primit cu mare bucurie de catre print.
Printului i s-a parut a fi atat de buna prajitura incat a infulecat-o cat a putut de repede, fiind cat pe-aci sa inghita inelul. Cand a vazut frumosul smarald si cerculetul de aur ce marturisea forma degetului lui Piele de Magar, inima lui s-a umplut cu o inimaginabila fericire. Si-a pus inelul sub perna, insa a continuat sa se simta din ce in ce mai rau pana cand, doctorii, observand gravitatea bolii sale, au ajuns cu seriozitate la concluzia ca printul era bolnav din dragoste.
Casatoria, orice s-ar putea spune impotriva ei, este cel mai bun remediu pentru boala dragostei, asa ca s-a hotarat ca printul trebuie sa se insoare.
"Nu vreau nici in ruptul capului sa ma casatoresc cu altcineva decat cu o fata care i se va potrivi pe deget acest inel," a cerut printul. Aceasta cerere neobisnuita i-a suprins mult pe rege si regina, dar fiul lor era atat de bolnav incat n-au indraznit sa i se impotriveasca.
S-a hotarat asadar sa caute o fata careia sa i se potriveasca pe deget inelul printului, indiferent daca era saraca sau bogata. S-a zvonit in toata tara ca aleasa fiului regelui trebuia sa aiba un deget foarte, foarte subtire. Fiecare sarlatan din regat se lauda ca are o metoda secreta de a subtia degetele. Unul sugera ca pot fi scrijelite la fel ca un nap. Altul zicea ca e de ajuns sa tai numai o bucatica din ele. Un altul pretindea ca are un anume elixir ce le micsora jupuindu-le pielea.
Cautarile au inceput cu printesele, marchizele si ducesele, dar degetele lor, desi delicate, erau totusi prea mari pentru inel. Au urmat baronesele si toate nobilele, dar in van. Dupa aceea, a fost randul fetelor lucratoare, care adeseori aveau degete zvelte si frumoase, dar inelul nu s-a potrivit nici unei dintre ele.
Apoi, au fost puse la incercare servitoarele, ajutoarele de bucatarese, fetele in casa si ingrijitoarele de pasari, cu manile lor rosii si murdare. A pune inelusul pe degetele lor grosolane era ca si cum s-ar fi incercat sa strecoare o funie groasa prin gaura unui ac.
In final, nu mai ramasese nimeni care sa incerce inelul in afara de Piele de Magar, in ungherul ei dintr-o indepartata bucatarie a unei gospodarii. Cine s-ar fi putut gandi ca ea ar putea ajunge vreodata regina?
"De ce nu?" a spus printul. "Spuneti-i sa vina incoace." La aceste cuvinte, unii au inceput sa rada, iar alti au strigat, plini de indignare, ca o astfel de urata creatura nu are ce cauta la palat. Atunci insa cand ea si-a scos de sub pielea de magar mana la fel de alba ca fildesul, iar inelul i-a fost pus pe deget si i s-a potrivit perfect, toata lumea a ramas uluita.
S-au grabit cu totii sa o aduca cat mai repede in fata regelui, dar ea a cerut ca inainte de a apare in fata stapanului sau, sa i se permita sa isi schimbe hainele. Ca sa spunem lucrurilor pe nume, multi au suras rautacios la auzul acestor vorbe, insa in clipa cand ea s-a ivit la palat in minunata ei rochie, a carei bogatie nu avea cum sa fie egalata vreodata, cu parul ei blond stralucind cu diamante, cu dulcii si seducatorii ei ochi albastri, si cu mijlocul ei atat de mic incat putea fi cuprins in causurile a doua maini, chiar si cele mai gratioase doamne de la curte si-au pierdut, prin comparatie, toate farmecele. In toata aceasta agitatie si stupoare, regele nu a avut cum sa nu bage de seama frumusetea viitoarei sale nore, iar regina a fost intru totul incantata de ea. Insusi printul a gasit ca fericirea lui era atat de mare incat abia putea sa o mai suporte. Pregatirile pentru nunta au inceput de indata, fiind invitati toti regii din tarile vecine. Unii, din rasarit, au sosit calare pe elefanti. Altii erau atat de inspaimantatori la infatisare incat au bagat groza in sufletele micilor copii. Au sosit nobili si numerosi invitati din toate colturile lumii.
Nici printul insa, nici multii regi aflati acolo nu au fost mai maiestuosi decat tatal miresei, care si-a recunoscut fiica si a implorat-o sa il ierte.
"Cat de ingaduitoare sunt cerurile." a zis el, "sa ma lase sa te vad din nou, draga mea fiica." Plangand de bucurie, a imbratisat-o plin de iubire. Fericirea lui a fost impartasita de toti, iar viitorul sot a fost nemaipomenit de incantat sa afle ca socrul sau era un atat de puternic rege. La un moment dat, si-a facut aparitia zana nasa, care a povestit tot ce se intamplase, spusele ei aducand un si mai mare triumf pentru Piele de Magar.
Nu este greu de vazut ca morala acestei povesti este ca e mai bine sa treci prin cele mai mari greutati decat sa nu iti faci datoria, ca virtutea poate pare uneori de prost augur, dar iese invingatoare intotdeuna in cele din urma.
Povestea lui Piele de Magar poate fi greu de crezut, dar, atata timp cat vor exista fete, mame si bunice in aceasta lume, ea va fi mereu reamintita de ele.
Poveste dupa Charles Perrault
A fost odata ca niciodata un rege care era cel mai puternic conducator de pe tot pamantul. Bun si drept in vreme de pace, necrutator in timp de razboi, dusmanii ii stiau de frica, iar supusii ii erau fericiti si multumiti. Sotia si tovarasa lui viata era atat virtuoasa, cat si foarte frumoasa, din casatoria celor doi venind pe lume o fata.
Marele si magnificul lor palat era plin de curteni, iar grajdurile lor se mandreau cu armasari mici si mari, din toate rasele. Ceea ce uimea insa pe oricine intra in aceste grajduri era locul de onoare acordat unui magar cu doua urechi lungi. Isi merita aceasta pretuire pentru ca, in fiecare dimineata, nu slobozea peste paie balegar, ci o gramajoara de monede de aur.
Cerurile, ce par a impleti binele cu raul, au permis ca o boala groaznica sa o atace pe regina. S-a cautat ajutor in toate partile, dar nici doctorii, nici vracii nu au fost in stare sa zagazuiasca febra ce crestea zi de zi. In cele din urma, pe patul de moarte, regina i-a zis sotului ei: "Promite-mi ca, dupa ce voi muri, vei gasi o femeie mai inteleapta si mai frumoasa decat mine, cu care te vei insura si care iti va naste un mostenitor pentru tronul tau."
Increzatoare ca ii va fi imposibil sa descopere o astfel de femeie, regina credea astfel ca sotul ei nu se va mai casatori niciodata. Regele a promis ceea ce ii cerea sotia muribunda, si, putin timp dupa aceea, ea si-a dat ultima suflare in bratele lui.
Catava vreme, regele nu a putut fi mangaiat in nici un fel de durerea ce il chinuia noapte si zi. Cateva luni mai tarziu, la indemnul curtenilor sai, a fost nevoit, totusi, sa accepte a se recasatori, insa acest lucru era destul de dificil, pentru ca trebuia sa isi tina promisiunea fata de sotia lui moarta, si oricat de mult a cautat, nu a putut gasi nici o femeie inzestrata cu destula intelepciune si frumusete. Numai fiica sa avea o virtute si o frumusete cu mult mai mari decat cele ale fostei regine.
Numai insurandu-se cu propria lui fiica isi putea respecta juramantul facut nevestei sale inainte de moarte, asa ca nu a mai stat mult pe ganduri si a cerut-o in casatorie. Acest lucru a inspaimantat-o si a intristat-o pe printesa, care a incercat, in zadar, sa ii arate tatalui ei ce mare greseala facea. Tulburata de propunerea regelui, s-a dus la nasa ei, o zana ce locuia intr-o pestera alcatuita din corali si perle.
"Stiu de ce ai venit aici," i-a spus nasa ei."Porti in inima ta o mare tristete. Dar eu sunt aici pentru a te ajuta, si nu ti se va intampla nimic rau daca imi urmezi sfatul. Nu este bine sa te revolti impotriva tatalui tau, insa spune-i ca ai nevoie de o rochie de culoarea cerului. In mod sigur, nu va fi in stare sa iti implineasca aceasta dorinta."
Printesa s-a dus, asadar, la tatal ei, si i-a zis ce isi dorea. Imediat, regele i-a chemat pe cei mai buni croitori din regat, poruncindu-le sa croiasca, fara intarziere, o rochie de culoarea cerului, si amenintandu-i ca de nu vor face asta vor sfarsi cu totii spanzurati.
A doua zi, rochia a fost aratata printesei. Avea cel mai frumos albastru al cerurilor. Coplesita atat de bucurie, cat si de teama, nu stia ce sa se mai faca, insa nasa ei a sfatuit-o, "Cere-i sa-ti dea o rochie de culoarea lunii. Fara nici o indoiala, nu va putea sa iti faca acest hatar."
N-a trecut mult timp dupa ce printesa i-a zis tatalui sau ce voia, ca regele si-a si chemat mesterii in broderie, si le-a poruncit sa faca o rochie de culoarea lunii in rastimp de patru zile. In ziua hotarata, rochia a fost gata, iar printesa a fost incantata de frumusetea ei.
Cu toate acestea, nasa ei a imboldit-o iarasi sa ii ceara ceva regelui, si anume o rochie la fel de stralucitoare precum soarele. Tatal ei a trimis dupa un bogat giuvaergiu si i-a poruncit sa faca o rochie din aur si diamante, avertizandu-l ca daca nu va reusi, va fi sortit pieirii. Dupa o saptamana, bijuteriul a terminat rochia, ce era atat de frumoasa si luminoasa incat lua vederea oricui o privea.
Printesa nu stia cum sa ii multumeasca regelui, dar, inca o data, nasa ei i-a soptit in ureche, "Cere-i pielea magarului din grajdurile regale. Regele nu va avea cum sa faca acest lucru. Daca nu cumva ma insel amarnic, nu ti-o va da vreodata." Nasa nu isi dadea seama insa cat de mult isi dorea regele sa isi multumeasca fiica. Aproape de indata, pielea magarului a fost adusa printesei.
Infricosata peste poate, printesa s-a mai dus o data la nasa ei, pentru a-i cere ajutorul. "Prefa-te", i-a spus ea, "ca accepti cererea in casatorie. Promite-i regelui tot ce vrea, insa, in acelasi timp, pregateste-te sa fugi din tara."
"Aici", a continuat zana, "este un cufar in care vom pune hainele tale, oglinda ta, borcanele cu sulimanuri, diamantele si celelalte bijuterii. Am sa-ti dau o bagheta magica. Ori de cate ori o vei avea in mana, cufarul te va urma pretutindeni, intotdeuna ascuns sub pamant. De fiecare data cand vei voi sa il deschizi, nu va trebui decat sa atingi cu bagheta pamantul, iar cufarul se va infatisa inaintea ta."
"Pentru a-ti ascunde adevarata infatisare, pielea de magar este nemaipomenit de buna, intrucat, atunci cand vei fi inlauntrul ei, nimeni nu va crede ca o fata atat de frumoasa poate fi acoperita de un lucru atat de infiorator. "
A doua zi, in zori, printesa a disparut din palat, asa cum fusese sfatuita. Oamenii regelui au cautat-o peste tot, in case, de-a lungul drumurilor, oriunde s-ar fi putut piti, dar totul a fost in zadar. Nimeni nu isi putea inchipui ce s-a intamplat cu ea.
In aceasta vreme, printesa continua sa fuga cat mai departe de tatal ei. Cand se intalnea cu cineva, isi intindea mainile, cersind sa i se dea un loc unde ar fi putut munci. Ea arata insa atat de lipsita de frumusete si respingatoare in pielea ei de magar, incat nimeni nu voia sa aiba de a face cu o astfel de creatura.
Departe, tot mai departe, a calatorit printesa pana cand a ajuns la o gospodarie de la tara unde era nevoie de o sarmana servitoare pentru a spala carpele de vase si a face curat in cotetele procilor. A fost trimisa sa munceasca intr-un colt al bucatariei, fiind mereu tinta bataii de joc si a glumelor nesarate ale celorlalti servitori.
Numai duminica putea sa se odihneasca putin. Dupa ce isi termina treburile de dimineata, mergea in camaruta ei, inchidea cu grija usa si se imbaia. Apoi, deschidea cufarul, scotea afara borcanele cu sulimanuri, si se facea iarasi frumoasa. Apoi, incerca rochia de culoarea lunii, pe cea ce stralucea ca soarele si, in cele din urma, pe cea de albastrul cerului. Singura ei parere de rau era ca nu avea destul loc pentru trenele rochiilor. Era fericita, oricum, pentru ca se vedea iarasi tanara si frumoasa, iar acest lucru o ajuta sa treca mai usor peste inca o saptamana de calvaruri, pana in urmatoarea duminica.
In marea gospodarie unde lucra, era o crescatorie de pasari apartinand unui puternic rege. Erau tinute aici tot felul de pasari ciudate, cu obiceiuri si mai ciudate. Fiul regelui se oprea adeseori la aceasta gospodarie atunci cand se intorcea de la vanatoare si dorea sa se bucure de o bautura rece impreuna cu curtenii sai.
Piele de Magar se uita cu afectiune la el si isi amintea ca dedesuptul murdariei si a zdrentelor ei se afla inca o inima de printesa. Ce maniere alese are, se gandea ea. Cat de gratios este! Cat de fericita trebuie sa fie femeia careia i-a daruit inima! Daca mi-ar da o rochie cat de simpla, m-as simti in ea mult mai bine decat in oricare din rochiile mele minunate.
Intr-o zi, tanarul print a pornit sa cerceteze curios prin gospodarie, si a ajuns intr-un hol intunecat, la capatul caruia se afla micuta camera a lui Piele de Magar. Din intamplare, s-a uitat prin gaura cheii. Era duminica, iar Piele de Magar isi imbracase rochia din aur si diamante care lucea la fel ca soarele. Printul a ramas fara suflare la vazul frumusetii, tineretii si modestiei fetei. De trei ori a fost cat pe ce sa intre in camera ei, dar de fiecare data s-a stapanit si a dat inapoi.
Odata intors la palatul tatalui sau, printul a devenit mereu ganditor, oftand zi si noapte, si refuzand sa mai ia parte la vreun bal sau carnaval. Si-a pierdut pofta de mancare si, pana la urma, s-a cufundat intr-o pustiitoare si adanca tristete. A intrebat cine era acea fata frumoasa care statea in camaruta saracacioasa, si i s-a spus ca nu putea fi vorba decat despre Piele de Magar, cea mai urata creatura de pe pamant, cu exceptia lupului, si, in mod sigur, un remediu de nadejde impotriva iubirii. Nu ii venea sa creada acest lucru, si, in schimb, refuza sa dea uitarii ce vazuse cu proprii lui ochi.
Mama lui, regina, l-a rugat sa ii marturiseasca ce anume il supara. Printul a gemut, a plans si a oftat, dar nu a spus nimic altceva decat ca isi doreste ca Piele de magar sa ii faca o prajitura cu propriile ei maini.
"Vai, Doamne," i s-a zis reginei, "aceasta Piele de Magar nu este decat o servitoare amarata si murdara."
"Nu conteaza," a raspuns regina. Trebuie sa facem asa cum vrea fiul meu. Este singurul fel prin care-l putem salva."
Asa s-a facut ca Piele de Magar a luat niste faina, pe care o macinase cat putuse de fin, niste zahar, unt si cateva oua proaspete, si s-a inchis in camera ei pentru a face prajitura. Mai intai, insa, si-a spalat fata si mainile, si si-a imbracat rochia precum luna in onoarea sarcinii pe care o avea de indeplinit.
Se spune ca, poate din prea mare graba, de pe degetul lui Piele de Magar a alunecat in aluat un inel de mare pret. Unii, care cunosc urmarea acestei povesti, se pot gandi ca ea a facut dinadins acest lucru, si probabil ca au dreptate, pentru ca, atunci cand printul s-a oprit la usa ei si s-a uitat prin gaura cheii, ea trebuie sa isi fi dat seama ca era privita de el. Si era, probabil, sigura ca inelul va fi primit cu mare bucurie de catre print.
Printului i s-a parut a fi atat de buna prajitura incat a infulecat-o cat a putut de repede, fiind cat pe-aci sa inghita inelul. Cand a vazut frumosul smarald si cerculetul de aur ce marturisea forma degetului lui Piele de Magar, inima lui s-a umplut cu o inimaginabila fericire. Si-a pus inelul sub perna, insa a continuat sa se simta din ce in ce mai rau pana cand, doctorii, observand gravitatea bolii sale, au ajuns cu seriozitate la concluzia ca printul era bolnav din dragoste.
Casatoria, orice s-ar putea spune impotriva ei, este cel mai bun remediu pentru boala dragostei, asa ca s-a hotarat ca printul trebuie sa se insoare.
"Nu vreau nici in ruptul capului sa ma casatoresc cu altcineva decat cu o fata care i se va potrivi pe deget acest inel," a cerut printul. Aceasta cerere neobisnuita i-a suprins mult pe rege si regina, dar fiul lor era atat de bolnav incat n-au indraznit sa i se impotriveasca.
S-a hotarat asadar sa caute o fata careia sa i se potriveasca pe deget inelul printului, indiferent daca era saraca sau bogata. S-a zvonit in toata tara ca aleasa fiului regelui trebuia sa aiba un deget foarte, foarte subtire. Fiecare sarlatan din regat se lauda ca are o metoda secreta de a subtia degetele. Unul sugera ca pot fi scrijelite la fel ca un nap. Altul zicea ca e de ajuns sa tai numai o bucatica din ele. Un altul pretindea ca are un anume elixir ce le micsora jupuindu-le pielea.
Cautarile au inceput cu printesele, marchizele si ducesele, dar degetele lor, desi delicate, erau totusi prea mari pentru inel. Au urmat baronesele si toate nobilele, dar in van. Dupa aceea, a fost randul fetelor lucratoare, care adeseori aveau degete zvelte si frumoase, dar inelul nu s-a potrivit nici unei dintre ele.
Apoi, au fost puse la incercare servitoarele, ajutoarele de bucatarese, fetele in casa si ingrijitoarele de pasari, cu manile lor rosii si murdare. A pune inelusul pe degetele lor grosolane era ca si cum s-ar fi incercat sa strecoare o funie groasa prin gaura unui ac.
In final, nu mai ramasese nimeni care sa incerce inelul in afara de Piele de Magar, in ungherul ei dintr-o indepartata bucatarie a unei gospodarii. Cine s-ar fi putut gandi ca ea ar putea ajunge vreodata regina?
"De ce nu?" a spus printul. "Spuneti-i sa vina incoace." La aceste cuvinte, unii au inceput sa rada, iar alti au strigat, plini de indignare, ca o astfel de urata creatura nu are ce cauta la palat. Atunci insa cand ea si-a scos de sub pielea de magar mana la fel de alba ca fildesul, iar inelul i-a fost pus pe deget si i s-a potrivit perfect, toata lumea a ramas uluita.
S-au grabit cu totii sa o aduca cat mai repede in fata regelui, dar ea a cerut ca inainte de a apare in fata stapanului sau, sa i se permita sa isi schimbe hainele. Ca sa spunem lucrurilor pe nume, multi au suras rautacios la auzul acestor vorbe, insa in clipa cand ea s-a ivit la palat in minunata ei rochie, a carei bogatie nu avea cum sa fie egalata vreodata, cu parul ei blond stralucind cu diamante, cu dulcii si seducatorii ei ochi albastri, si cu mijlocul ei atat de mic incat putea fi cuprins in causurile a doua maini, chiar si cele mai gratioase doamne de la curte si-au pierdut, prin comparatie, toate farmecele. In toata aceasta agitatie si stupoare, regele nu a avut cum sa nu bage de seama frumusetea viitoarei sale nore, iar regina a fost intru totul incantata de ea. Insusi printul a gasit ca fericirea lui era atat de mare incat abia putea sa o mai suporte. Pregatirile pentru nunta au inceput de indata, fiind invitati toti regii din tarile vecine. Unii, din rasarit, au sosit calare pe elefanti. Altii erau atat de inspaimantatori la infatisare incat au bagat groza in sufletele micilor copii. Au sosit nobili si numerosi invitati din toate colturile lumii.
Nici printul insa, nici multii regi aflati acolo nu au fost mai maiestuosi decat tatal miresei, care si-a recunoscut fiica si a implorat-o sa il ierte.
"Cat de ingaduitoare sunt cerurile." a zis el, "sa ma lase sa te vad din nou, draga mea fiica." Plangand de bucurie, a imbratisat-o plin de iubire. Fericirea lui a fost impartasita de toti, iar viitorul sot a fost nemaipomenit de incantat sa afle ca socrul sau era un atat de puternic rege. La un moment dat, si-a facut aparitia zana nasa, care a povestit tot ce se intamplase, spusele ei aducand un si mai mare triumf pentru Piele de Magar.
Nu este greu de vazut ca morala acestei povesti este ca e mai bine sa treci prin cele mai mari greutati decat sa nu iti faci datoria, ca virtutea poate pare uneori de prost augur, dar iese invingatoare intotdeuna in cele din urma.
Povestea lui Piele de Magar poate fi greu de crezut, dar, atata timp cat vor exista fete, mame si bunice in aceasta lume, ea va fi mereu reamintita de ele.
Old DG
New member
- Înscris
- 9 Dec 2012
- Mesaje
- 3.437
- Scor reacție
- 0
Un delfin inimos
Pelorus Jack a fost un delfin - delfinul lui Risso pentru a fi mai exacti. El a fost probabil cel mai vestit delfin dupa Flipper, o vedeta de televiziune. Totusi, Flipper a fost un delfin dresat, al carui caracter poate fi regasit in alti delfini dresati, pe cand Pelorus Jack a fost un delfin salbatic care a trait in Noua Zeelanda.
In 1888 Pelorus Jack si-a inceput lucrul sau de o viata ca pilot. Nimeni nu l-a dresat pe Pelorus Jack si totusi el stia ca putea sa ghideze vapoare prin apele cu vartejuri prin canalul inselator de 3 km intre 2 insule ale Noii Zeelande. Timp de 24 de ani Pelorus Jack a condus vapoarele prin acel canal. Asa de mare a ajuns faima lui Jack incat Marck Twain si Rudyard Kipling, doi scriitori de renume , au calatorit in noua Zeelanda numai ca sa treaca prin canalul respectiv. Ei au vrut sa-l vada pe delfin si sa se alature celor care strigau "Vine Pelorus Jack!"
Pentru a-si indeplini misiunea, Pelorus Jack statea la intrarea in canal pana cand se apropia vreo nava. Apoi el inota cu multa atentie in fata vasului conducand-o pe o cale sigura. Cand vasul iesea in siguranta din canal, Jack se reintorcea la gura canalului pentru a astepta urmatoarea nava.
In 1904 guvernul Noii Zeelande a proclamat o lege prin care-l proteja pe Pelorus Jack.Amenda pentru vatamarea delfinului era de 100 de lire sterline. Dar in 1912 Pelorus Jack a disparut. Nimeni nu stie ce s-a intamplat.
Pelorus Jack nu a cerut niciodata recompensa, nu a facut greva sau nu a intarziat la serviciu. El a stat la datorie timp de 24 de ani. Ce ajutor incredibil a putut fi! Singurul pilot de incredere, in afara de Pelorus Jack, este acela pe care Isus ni l-a dat pentru a ne conduce prin apele cu vartejuri ale vietii: Duhul Sfant. El si-a indeplinit datoria pentru mai mult de 24 de ani si va continua sa ne conduca pentru totdeauna. Poti sa te bazezi pe El.
Pelorus Jack a fost un delfin - delfinul lui Risso pentru a fi mai exacti. El a fost probabil cel mai vestit delfin dupa Flipper, o vedeta de televiziune. Totusi, Flipper a fost un delfin dresat, al carui caracter poate fi regasit in alti delfini dresati, pe cand Pelorus Jack a fost un delfin salbatic care a trait in Noua Zeelanda.
In 1888 Pelorus Jack si-a inceput lucrul sau de o viata ca pilot. Nimeni nu l-a dresat pe Pelorus Jack si totusi el stia ca putea sa ghideze vapoare prin apele cu vartejuri prin canalul inselator de 3 km intre 2 insule ale Noii Zeelande. Timp de 24 de ani Pelorus Jack a condus vapoarele prin acel canal. Asa de mare a ajuns faima lui Jack incat Marck Twain si Rudyard Kipling, doi scriitori de renume , au calatorit in noua Zeelanda numai ca sa treaca prin canalul respectiv. Ei au vrut sa-l vada pe delfin si sa se alature celor care strigau "Vine Pelorus Jack!"
Pentru a-si indeplini misiunea, Pelorus Jack statea la intrarea in canal pana cand se apropia vreo nava. Apoi el inota cu multa atentie in fata vasului conducand-o pe o cale sigura. Cand vasul iesea in siguranta din canal, Jack se reintorcea la gura canalului pentru a astepta urmatoarea nava.
In 1904 guvernul Noii Zeelande a proclamat o lege prin care-l proteja pe Pelorus Jack.Amenda pentru vatamarea delfinului era de 100 de lire sterline. Dar in 1912 Pelorus Jack a disparut. Nimeni nu stie ce s-a intamplat.
Pelorus Jack nu a cerut niciodata recompensa, nu a facut greva sau nu a intarziat la serviciu. El a stat la datorie timp de 24 de ani. Ce ajutor incredibil a putut fi! Singurul pilot de incredere, in afara de Pelorus Jack, este acela pe care Isus ni l-a dat pentru a ne conduce prin apele cu vartejuri ale vietii: Duhul Sfant. El si-a indeplinit datoria pentru mai mult de 24 de ani si va continua sa ne conduca pentru totdeauna. Poti sa te bazezi pe El.
- Stare