Povestea unei mame,
de Hans Christian Andersen
Mama statea langa micutul ei copil; era foarte trista pentru ca se temea ca acesta ar putea muri. Copilasul era foarte palid, ochisorii lui erau inchisi si, uneori, scotea cate o rasuflare grea, adanca, aproape ca un oftat, iar mama se uita la el cuprinsa de o tristete si mai mare.
Cineva a batut la usa, si un sarman batran a pasit inauntru. Era imbracat intr-un strai ce aducea cu o cerga pentru cai si avea cu adevarat nevoie de un astfel de vestmant ca sa ii tina de cald pentru ca era o iarna foarte rece; intreg tinutul era acoperit de zapada si gheata, iar vantul era atat de ascutit ca ar fi putut taia fetele oamenilor iesiti pe afara. Micutul s-a trezit pentru un moment, iar mama, vazand ca batranul tremura de frig, s-a ridicat si a pus o mica cana de bere pe soba pentru a se incalzi. Batranul s-a asezat pe fotoliul balansoar, iar mama si-a tras un scaun aproape de el, s-a uitat iarasi la copilul ei bolnav, ce continua sa respire greu, si l-a prins de mana lui micuta. "Crezi ca va ramane la mine, nu-i asa?" a zis ea. "Desigur ca Preainduratorul Dumnezeu nu il va lua de langa mine."
Batranul, care nu era altcineva decat Moartea, a dat din cap intr-un fel ciudat, ce putea insemna atat da, cat si nu, iar mama si-a indreptat spre podea ochii, in vreme ce lacrimile i se rostogoleau pe obraji. Apoi, capul i-a devenit foarte greu, caci nu isi inchisese ochii de trei zile si trei nopti, si a adormit, dar numai pentru cateva clipe. Tremurand de frig, a sarit apoi in picioare si a privit in jur. Batranul plecase, iar copilul ei si el era dus! Batranul il luase cu el. Intr-un colt al camerei, vechiul ceas cu pendula a inceput sa bata, lanturile i-au huruit, greutatile i-au cazut la pamant, iar ceasul s-a oprit.
Biata mama s-a repezit afara din casa chemandu-si copilul. In zapada, statea o femeie in haine lungi si negre, iar ea i-a zis mamei, "Moartea a fost in camera ta. Am vazut-o fugind impreuna cu copilasul tau; ea alearga mai repede ca vantul si nu aduce niciodata inapoi ceea ce ia."
"Spune-mi macar pe ce drum a luat-o," a rugat-o mama, "spune-mi si o voi gasi."
"Stiu drumul," i-a raspuns femeia imbracata in straie negre, "dar inainte de a-ti spune care este acela, trebuie sa imi canti toate cantecele pe care le-ai dat glas pentru copilul tau; imi plac aceste cantece, si le-am auzit si altadata. Eu sunt Noaptea, si am vazut cum curgeau lacrimile tale in vreme ce cantai."
"Ti le voi canta pe toate," i-a spus mama, "dar nu ma intarzia acum. Trebuie sa ajung din urma Moartea, sa imi gasesc copilul."
Noaptea a ramas insa tacuta si nemiscata. Apoi, mama a plans si a cantat, si si-a framantat mainile. Au fost multe cantece, si lacrimi si mai multe, pana cand Noaptea a zis, "Du-te spre dreapta, in padurea intunecata de brazi, pentru ca intr-acolo am vazut ca s-a dus Moartea cu copilasul tau."
In timp ce mergea prin padure, mama a ajuns la o rascruce de drumuri, si nu a stiut incotro sa se indrepte. Chiar langa ea, se gasea un tufis plini de spini; nu avea nici flori, si nici frunze, pentru ca era iarna, iar de crengi ii atarnau turturi. "Nu ai zarit pe unde s-a dus Moartea impreuna cu micul meu copil?" l-a intrebat ea.
"Ba da," i-a raspusns tufisul , "insa nu iti spun pana cand nu ma incalzesti la pieptul tau. Este un frig de moarte aici, si simt ca inghet cu totul."
Mama a tras tufisul cat mai aproape de pieptul ei, astfel incat sa il dezghete, ghimpii lui i-au patruns in carne, si din trupul ei au tasnit picaturi mari de sange; tufisul a scos la iveala boboci proaspeti, verzi, care s-au transformat apoi in flori in mijlocul acelei nopti inghetate de iarna. Da, intr-atat de calda este inima unei mame indurerate! Dupa aceea, tufisul a indrumat-o pe ce cale trebuia sa mearga.
Mama a mai mers o vreme si a ajuns la un mare lac, pe malurile caruia nu zarea nici o barca sau vreun vapor. Lacul nu era destul de inghetat pentru a putea pasi peste el, si nici atat de putin adanc incat sa poata trece prin el. Cu toate acestea, ea trebuia sa il traverseze daca voia sa isi gaseasca copilul. Mama s-a intins pe jos, la marginea lacului, vrand sa ii soarba toata apa, un lucru imposibil pentru orice fiinta de pe pamant; ingrijorata mama s-a gandit insa ca poate se va intampla vreo minune care sa ii fie de ajutor.
"Nu vei reusi niciodata sa faci asta," i-a spus lacul, "mai bine, haide sa facem un targ. Imi place sa adun perle, iar ochii tai sunt cei mai puri din cati am vazut vreodata. Daca iti versi acei ochi in lacrimi catre apele mele, te voi duce catre marea casa in care locuieste Moartea si creste flori si copaci, fiecare fiind cate o viata de om."
"Ah, ce nu as da pentru a-mi gasi copilul!" a exclamat mama inlacrimata; si, in timp ce plangea, ochii i-au cazut in adancurile lacului, devenind doua pretioase perle.
Apoi, lacul a ridicat-o, si a purtat-o, ca intr-un leagan, pe deasupra apelor pana la celalalt mal, unde se afla o un fel de constructie minunata, lunga de cateva mile. Nimeni nu putea spune daca era un munte acoperit de paduri si plin de pesteri sau ceva ce fusese cladit. Biata mama nu putea insa zari acest lucru pentru ca isi plansese ochii in lac. "Unde pot gasi Moartea, care mi-a luat de curand copilul?" a intrebat ea.
"Nu a sosit inca," i-a raspuns o batrana cu parul incaruntit, care se afla prin preajma, carand apa in casa Mortii. "Cum ai gasit drumul pana aici? Si cine ti-a dat ajutor?"
"Dumnezeu m-a ajutat," i-a raspuns ea. "El este plin de mila; nu esti si tu miloasa? Unde imi pot afla copilul?"
"Nu stiu nimic de nici un copil," i-a zis batrana, "iar tu esti oarba. Multe flori si multi copaci s-au vestejit azi noapte, iar Moartea va veni curand sa puna altii in loc. Stii deja ca fiecare om are o viata-copac sau o viata-floare, asa cum i s-a hotarat. Arata ca niste plante, dar in fiecare este o inima care bate. Si inimile copiilor bat, asa ca poate, in acest fel, iti vei putea recunoaste copilasul. Dar ce imi dai ca sa iti spun mai multe despre ceea ce ai de facut?"
"Nu am nimic de daruit," i-a raspuns indurerata mama, "insa as putea merge pana la capatul pamantului pentru tine."
"Nu ai ce sa-mi dai acolo," a glasuit batrana, "dar imi poti darui parul tau negru si lung. Stii bine cat de frumos este, si mi-ar place sa-l am. Poti lua in schimb parul meu carunt."
"Nu vrei nimic mai mult?", a zis mama. "Ti-l dau cu placere." I-a dat asadar frumoasele ei cosite, primind inapoi parul albit al batranei. Au mers apoi impreuna in casa Mortii, unde florile si copacii se inaltau intr-un minunat belsug. Zambile in floare, acoperite cu clopote de sticla, si frumosi bujori cresteau la fel de viguros precum copacii. Erau acolo si plante de apa, unele foarte proaspete, altele aratand palite, printre care se strecurau serpi si de tulpinele carora se agatau crabi negri. Se ridicau spre cer nobili palmieri, stejari, si bananieri, sub care infloreau cimbrul si patrunjelul. Fiecare floare si copac avea un nume, si fiecare reprezenta o viata, apartinand unor oameni ce inca traiau, unii in China, altii in Groenlanda, iar altii prin alte parti ale lumii. Unii mari arbori fusesra plantati in ghivece mici, asa ca se chinuiau sa isi faca mai mult loc, parand cat pe ce sa faca tandari ghivecele; in acelasi timp, multe flori micute cresteau in pamant bogat, cu muchi in preajma lor, ingrijite si cultivate cu grija. Indurerata mama s-a aplecat asupra micilor plante, si a auzit inima de om ce batea in fiecare, pana cand a recunoscut inima copilasului ei printre milioane de inimi ale altora.
"El este," a strigat ea, intinzandu-si mainile catre o floare de sofran ce isi pleca spre pamant capsorul bolnav.
"Nu atinge floarea," a tipat batrana, "ci stai langa ea, iar cand vine Moartea - trebuie sa apara din clipa in clipa - nu o lasa sa o smulga, si amenint-o ca daca va face asa, vei smulge si tu din radacina alte flori din jur. Acest lucru ar trebui sa o infricoseze, pentru ca trebuie sa dea socoteala lui Dumnezeu pentru fiecare din ele. Nici una nu poate fi scoasa cu tot cu radacina din pamant daca nu primeste permisiunea sa faca asta."
Curand, s-a simtit in casa un fior rece, de gheata, iar mama oarba si-a dat seama ca Moartea isi facuse aparitia.
"Cum ai aflat calea pana aici? a intrebat ea. "Cum ai putut ajunge pana aici mai repede decat mine?"
"Sunt o mama," i-a raspuns femeia.
Moartea si-a intins mainile catre mica si delicata floare de sofran, dar mama o inconjura cu palmele sale, avand totodata mare grija sa nu o atinga. Moartea a suflat mai rece decat vantul cel inghetat, iar bratele mamei au cazut lipsite de putere.
"Nu ma poti infrange," i-a spus Moartea.
"Ba, cu ajutorul lui Dumnezeu, o pot face," i-a replicat ea.
"Eu fac numai voia Lui," a exclamat Moartea. "Eu sunt gradinarul Lui. Eu iau toate florile si toti copacii Lui, si le sadesc in gradinile raiului, pe un taram necunoscut de nimeni. Cum infloresc acolo si cum arata acea gradina nu am voie sa iti spun."
"Da-mi inapoi copilul, " a strigat mama, plangand si implorand. Apoi, si-a apropiat mainile de doua flori si a tipat catre Moarte, "Am sa-ti rup toate florile, pentru ca am ajuns la capatul disperarii."
"Nu le atinge," a atentionat-o Moartea. "Spui ca esti nefericita; vrei sa faci o alta mama la fel de nefericita ca si tine?"
"O alta mama!" a strigat biata femeie, si si-a indepartat mainile de cele doua flori.
"Iata-ti ochii," a zis Moartea. "I-am scos din lac pentru tine. Straluceau atat de tare incat am stiut de indata ca sunt ai tai. Ia-i inapoi - acum sunt mai limpezi decat inainte - si uita-te in fantana adanca de langa tine. Am sa-ti destainuiesc numele celor doua flori pe care voiai sa le smulgi, si ai sa vezi viitorul fiintelor umane pe care le reprezinta, si ce erai pe cale sa nenorocesti si sa distrugi."
Mama s-a uitat in adancul fantanii si a vazut cum unul din oamenii carora le apartineau acele flori devenea o binecuvantare pentru lume, raspandind o mare bucurie si fericire in jurul sau. A zarit insa ca viata celuilalt era plina de nevoi si saracie, de griji si necazuri.
"Amandoi sunt asa prin vointa lui Dumnezeu," a zis Moartea.
"Care din ele este floarea nefericita, si care cea binecuvantata?" a intrebat femeia.
"Acest lucru nu ti-l pot marturisi," a zis Moartea, "insa pot sa iti spun ca una din flori reprezinta propriul tau copil. Ceea ce ai vazut este destinul copilului tau, viitorul propriului tau copil."
Mama a strigat inspaimantata, "Care din flori este cea a copilului meu? Spune-mi. Elibereaza-l pe copilul nefericit. Elibereaza-l de atatea chinuri. Mai curand ia-l cu tine. Condu-l in imparatia lui Dumnezeu. Uita de lacrimile si rugamintile mele; uita de tot ce am spus si am facut."
"Nu te inteleg," a ingaimat Moartea. "Iti vrei copilul inapoi? Sau sa il duc intr-un loc pe care nu-l vei sti vreodata?"
Mama si-a framantat mainile, a cazut in genunchi si s-a rugat lui Dumnezeu. "Nu imi asculta, Doamne, rugaciunile atunci cand se impotrivesc vointei Tale, care de-a pururi este cea potrivita. Ah, nu le asculta;" iar capul i-a cazut catre piept. Moartea a dus apoi copilul ei pe un taram de nimeni stiut.
